Am
pãrãsit Tighina de aproape douã ceasuri. Mergem încet, cu cãruta, pe soseaua
care duce la Causani. Trecem printr-o pãdurice în care sunt cantonate unitãti
din artilerie.
Acum
coborâm pe un drum de tarã, în satul Ursoaia. Cum ajungem la postul de
jandarmi, aflãm cã mai înainte de sosirea noastrã, cu un ceas, un evreu de
saptesprezece ani, care rãmãsese ascuns pentru a incendia un lan de grâu si a
produce acte de teroare, a atacat cu o grenada, o grupa de soldati, comandatã,
de un sublocotenent, care se afla în recunoastere.
Sublocotenentul
a fost grav rãnit la mânã. Dupã scurt timp, atentatorul a fost arestat. El era
originar din Tighina si luase parte la incendierea si devastarea orasului.
Rãmãsese în Basarabia împreunã cu alte echipe, asa zise de sacrificiu, pentru a
continua operatia de distrugere.
Dupã
ce mi s-a povestit cum a sãvârsit îndrãznetul atentat de la marginea pãdurii
prin care tercusem, întreb pe seful de post:
-
Evrei aveti în sat?
-
Mai e o singura bãtrânã, pe care oamenii m-au rugat sã nu o arestãm. Nici nu
termina fraza si în biroul postului de jandarmi a intrat un subofiter care ne-a
spus:
-
Atentatorul evreu, care a aruncat grenada asupra grupei si a rãnit grav pe
sublocotenent, a declarat ca are complici aici în satul Ursoaia.
Aflam
apoi ca bãtrâna evreicã, pentru care tãranii rugaserã atât de insistent pe
seful de post ca sã n-o aresteze, gãzduia în casa la dânsa vreo sase evrei din
batalionul de distrugere.
Ziua,
evreica facea mâncare pentru ei, iar noaptea le-o ducea pe câmpuri si în
pãduri, pe unde se aflau ascunsi. Aspectul ei, vârsta ei, îi ajutau sã însele
vigilenta santinelelor si a patrulelor.
Nimeni
nu îsi inchipuia cã acestã bãtrânã, care abia se târa, este un factor important
în batalionul de distrugere.
Am
vãzut-o adusã de jandarmi. Acum nu mai tãgãduia nimic. Luase o atitudine de
obraznicie si sfidare. Desi locuia în sat de douãzeci si trei de ani, nimeni nu
bãnuise cã în sufletul ei se ascunde atâta ura contra poporului românesc si a
tãranilor din sudoarea cãrora mâncase douãzeci si trei de ani, pâine albã.
De
la Ursoaia pornesc spre Cãusani, cu o cãrutã. Pe aici au fost iarãsi lupte
grele.
Când
treceam raul Botna, pentru a intra în târgusorul Cãusani, aflãm cã bandele de
comunisti au prins si împuscat aici pe un capitan si un plutonier de jandarmi.
Un alt ofiter a fost fãcut prizonier de ei.
In
Cãusani, în acest târgusor prin care treceau toate cerealele satelor dimprejur,
locuiau nenumãrati evrei. In timpul ocupatiei bolsevice, în acest oras
comunistii au exercitat asupra populatiei crestine cea mai sãlbaticã teroare pe
care am întâlnit-o pânã acum în Basarabia.
Noaptea
care se lãsase m-a fãcut sã nu-mi mai pot continua drumul si-am rãmas în
Cãusani, pânã a douã zi dimineata.
Am
dormit la un locuitor mai înstãrit, la Vanea Hodorogea. O fatã a gazdei, pe
care mi se pare cã o chema Jenea, venind sã-mi aducã o canitã cu lapte
fierbinte, a început a-mi povesti, plângând, suferintele pe care le-a îndurat
în anul acesta.
-
Spuneau cã sunt fatã de culac, adicã de om bogat, mi se jeluieste tânãra
aceasta care cred ea nu a împlinit optsprezece ani. Toatã ziua mã puneau la
fãcutul soselei, la cãrat piatrã sau la curãtitul zãpezii.
In
timpul din urmã, Jenea, fata culacului si toate fetele din satele si din
orasele basarabene, au sãpat la transee. Transeele bolsevicilor, în Basarabia,
au fost sãpate numai de fete începând de la patrusprezece ani. Aceste tinere
erau luate de acasã de patrulele sovietice si tinute câte o sãptãmânã, fãrã
mâncare, si fãrã repaus, la sapatul transeelor.
De
aici înainte, în tot drumul, aveam sã mã uit la mâinile fetelor pe care le
întâlneam în sate si în orase. Palmele acestor fete, dintre care unele nici nu
aveau patrusprezece ani, erau pline de bãtãturi.
-
Ne sângerau palmele sãpând, îmi spunea Jenea, fata culacului, si totusi nu ne
lasãu sã ne odihnim un minut. Sãpam de dimineata, dinainte de rãsãritul
soarelui si pânã noaptea târziu. Si nu ne dãdeau nici mãcar o felie de pâine.
Cu
câteva zile înainte de a se retrage armatele bolsevice, evreii din Cãusani au
strâns din satele vecine câteva sute de cãrute în care si-au încãrcat averile
si le-au trecut peste Nistru. Tãranii care i-au condus cu cãrutele, nu s-au mai
întors. Nu se stie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le-au spus însã cã atunci
când vor ajunge dincolo, au sã-i împuste.
Nici
în Cãusani, nici în Ursoaia, nici în satele pe care aveam sã le vãd de acum
înainte pe întinderea Bugeacului si pe malul Nistrului, nu aveam sã mai gãsesc
decât foarte, foarte putine vite. Au fost luati din sate toti caii, toti boii,
toate vacile, toate oile, si toate cãrutele. Au fost trecute pe malul celãlalt
al Nistrului, cirezi de zeci de mii de vite. Au fost trecute pe malul celãlalt,
de cãtre evrei, mii de cãrute, zeci de mii de cãrute încãrcate cu toatã averea
Basarabiei. Satele basarabene au fost jefuite, au fost pradate. Oamenii tineri,
bãrbatii, au fost luati si ei dincolo, pentru a face sosele pe care sã se
retragã bolsevicii si evreii, care duceau cu dânsii averile nesfârsite ale
Basarabiei.
Jenea,
fata culacului, nu-si mai poate stãpâni lacrimile.
-
Dacã veneati cu douã zile mai târziu, eram si noi plecati în Siberia.
Apoi
adauga:
-
Mi-au luat hainele, mi-au luat pantofii, mi-au luat totul... si cruciulita de
la gât mi-au luat-o.
Si
Jenea, fata culacului, plânge cu capul sprijinit de usa. Mama ei vine si-i
spune:
-
Hai Jenea, nu mergi sã te culci?
-
Lasa-ma, mamã, sã spun, sã afle toatã lumea, ce ne-au fãcut evreii cât au fost
stapâni aici...
A
douã zi dimineata se aud clopotele la biserici. E Duminica si e prima slujbã
care se face în Cãusani, dupã un an. Locuitorii plâng si se închinã.
Pornesc
de aici, tot cu cãruta, spre Ermoclia. Pe drum întâlnesc un tãran tânar, înalt
si frumos.
-
De unde esti? îl întreb eu.
-
Din satul Popeasca.
-
Si unde te duci?
-
Mã duc în Ermoclia, la niste neamuri, sã le spun cã am venit, ca sunt viu.
Acest
tãran tânar, pe care-l cheama frumos Oltu Boris a fost luat de evrei pentru a
lucra la sosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte mai înainte, Oltu Boris a
fugit, trecând Nistrul înot si venind cu pielea goalã, fãrã nici o haina, fãrã
nici un obiect asupra lui, fugind peste ogoare si prin livezi, noaptea, peste
douãzeci de kilometri.
-
Singur ai fugit, Oltu Boris?
-
Cu încã doi prieteni, rãspunde el simplu.
-
Si ati venit voi, în pielea goalã, douãzeci de kilometri?
-
Da... în pielea goalã am venit, numai noi si cu sufletele noastre.
Mã
uit la dânsul, emotionat ce frumos a zis am venit în pielea goalã, fugind,
numai noi si cu sufletele noastre. Aflu cã dincolo de Nistru sunt mii si mii de
basarabeni tineri care muncesc facând sosele pentru retragerea rusilor.
Supraveghetori sunt evreii din Basarabia. Cea mai mica gresealã, cel mai
nevinovat cuvânt spus de unul din acesti români basarabeni, dezlãntuie furia
evreului care îi comandã.
-
In sectorul în care lucram eu era comandant unul Herscu, care fusese negustor
aici în Ermoclia. In fiecare zi împusca Herscu câte unul de-ai nostri. Cãci
acolo, în acele tabere de muncã silnicã, nu exista altã pedeapsã decât
împuscarea.
Evreul
comandant era mai puternic decât orice dictator.
-
Ne spunea cã dupã ce vom termina soseaua, are sã ne împuste pe toti, fiindcã
suntem basarabeni trãdãtori, zice Oltu Boris.
-
Dar de mâncare vã dãdea ceva, Oltule?
-O
suta de grame de pâine pe zi, asta era hrana care trebuia sã ne-o dea pe zi
spuse Oltu Boris. Dar nu ne-o dãdea nici pe asta. Trãiam din mila românilor de
dincolo de Nistru, care ne fãceau câte o mãmãligã pe care o mâncam goalã.
Ajungând
în satul Ermoclia, am întâlnit alti tãrani care mi-au povestit fapte la fel de
tari. Erau si acolo câtiva care fugiser ã din Ucraina, unde erau dusi ca
prizonieri la sãpatul soselelor. Fugisera si acestia, ca si Oltu Boris, trecând
Nistrul înot, noaptea, numai ei si cu sufletele lor.
-
Ziceam, spun ei, dacã murim, sã murim cel putin în satul nostru.
Tot
în Ermoclia întâlnesc o echipa de sacrificiu din batalionul de distrugere, care
fusese arestatã în zorii zilei. Era echipa care luase parte la incendierea
târgului Cãusani, la uciderea capitanului de jandarmi Videanu Gheorghe si care
acum voia sa incendieze recolta din sate.
Iatã
numele acestor criminali, pentru a se vedea mai bine din cine erau alcãtuite
batalioanele de distrugere care au ars orasele basarabene, au distrus si au
devastat satele: Rapaport Ihil, Gheisman User, Ghidale Leizer, Sferdlic Mortco,
Sferdlic Leiba...
In
Ermoclia, în Cãusani, în Popeasca, morile au fost arse. Nu au tãranii unde
mãcina mãcar un pumn de grãunte. Morile, minunatele mori de vânt ale
Basarabiei, au fost toate arse pânã la ultima.
Plec
din Ermoclia spre Volintiri. Pe drum mi se spune
cã din Ermoclia au fost ridicati numai într-o singura noapte, patru sute de
oameni. Toate satele au fost golite de bogãtii. Iar populatia a fost redusã la
jumãtate. Uneltele de munca au fost luate. Nu se gãsesc nici coase, nici
cãrute, nici seceri, nici pluguri, nici semãnãtori, nici secerãtori...
Pâinea
se scutura pe câmpuri. Cine va putea zugrãvi tristetea lanurilor de grâu care
se scutura pe ogoare coapte si neculese?
Privindu-le,
aceste câmpuri nesfârsite care se frâng de bogãtia aurului pe care îl poartã în
spice si pe care nu are cine îl culege fiindcã în toatã Basarabia nu mai existã
brate de muncã si unelte, mi se umezesc ochii de lacrimi. Asa cum le bate
vântul, lanurile de grâu parcã fac mãtãnii si se roagã, cu spicele înclinate
pânã la pãmânt, sã vinã secerãtorii si sã le culeagã.
In
Volintiri jalbele sunt aceleasi. Tãranii rãmasi
în sat se plâng.
-
Ne-au luat toti caii, ne-au luat uneltele, ne-au luat feciorii si n-are cine
culege pâinea de pe ogoare.
-Ne-au
ars morile si nu avem unde mãcina boabele…
Si
am impresia cã întregul Bugeac plânge si i se sfâsie lanurile nesfârsite de
grâu, de tristete.
In
Volintiri, evreii au ucis într-o pivnita, cu opt
gloante de revolver, pe preotul Mihail Mizumschi. Seara l-au ridicat de acasa,
smulgându-l din mijlocul familiei, de lângã copilul sãu care nu are decât trei
ani si de lângã sotie, ducându-l într-un beci pãrãsit, unde l-au tinut arestat.
Inainte de a pleca din sat, iudeo-bolsevicii au ucis pe pãrintele Mizumschi,
dupã ce l-au torturat într-un chip groaznic. Cãlãii i-au smuls pãrul de pe cap,
cu piele cu tot, i-au scos ochii cu baioneta si l-au supus la cele mai
infioratoare torturi, înainte de a-i lua viata. In aceeasi pivnitã a fost
gãsitã batjocoritã si asasinatã, bãtrâna Tretiacov Fevronia. Tot trupul
nefericitei bãtrâne era plin de împunsãturi de baionetã si de lovituri. Capul
era spart în mai multe pãrti. Obrazul complet desfigurat. Inainte de a o ucide,
asasinii au batjocorit-o, desi victima avea saizeci de ani.
Povestirea
acestor douã înspãimântãtoare crime ne înfioarã.
Trecem
pe lângã mormanele de cenusã din centrul satului care a fost ars, si ne
îndreptãm spre Ivãnesti.
La
iesirea din sat, ne oprim. In mijlocul drumului stau doi soldati ucisi. Sângele
lor este încã fierbinte. Cu câteva minute mai înainte, câtiva iudeo-bolsevici,
care fãceau parte din aceleasi macabre batalioane de distrugere, au tras cu
mitraliera în ostasii nostri, omorându-i. Unul din criminali, desigur tot
evreu, a fost prins imediat. Avea mitraliera si buzunarele pline de cartuse si
grenade.
Trecem
mai departe printre lanurile nesfârsite de grâu. Aproape de searã, trecem prin
Ivãnesti. Aici au fost luati toti caii, toate cãrutele, toate uneltele agricole
si toate bratele de munca. Grâul se scuturã pe ogoare...
Noaptea
râmân în satul Moldova. Pâna aici, în tot drumul, m-am interesat de faimoasa
reformã agrarã fãcutã de bolsevici în Basarabia. S-a spus de câte douãzeci de
ori la radio Moscova, s-a scris în toate ziarele sovietice si s-a fãcut o vâlvã
fãrã pereche, în jurul asa zisei împroprietãriri a tãranilor. Spuneau
bolsevicii cã au luat pãmânturile boierilor români si averile mânãstiresti,
împãrtindu-le tãranilor sãraci.
Am
cãutat sã mã dumiresc si sã studiez cât mai amãnuntit, aceasta faimoasã reformã
agrarã.
Aici,
în Bugeac, se spunea cã pãmânturile care au fost date tãranilor sunt enorm de
întinse. Totusi eu nu am gãsit nici un tãran împroprietãrit Bolsevicii au luat,
într-adevãr, mosiile mânãstiresti si proprietãtile mari, dându-le colhozurilor.
Tãranii erau obligati sã munceascã aceste ogoare, care li se spuneau cã sunt
ale lor. Toamna, la culesul recoltei, toatã pâinea adunatã de pe câmpuri si
muncitã cu sudoare si cu truda nesfârsitã de tãranii împroprietãriti, intra în
magaziile colhozului, iar de acolo pornea spre Nistru, dincolo de Nistru.
Tãranii împroprietãriti se alegeau din toatã aceastã recoltã cu câtiva saci de
grâu sau de porumb cu care îsi puteau amãgi foamea câteva luni de zile.
Am
întrebat pe împroprietãriti dacã nu se simteau mai bine acum, când aveau
pãmânturile lor. Dar împroprietãritii au început sã râdã:
-
Cine v-a spus cã ni s-a dat pãmânt? Intr-devãr, ni s-a dat pãmânt, dar nu ca
sã-l stãpânim ori ca sã ne folosim de dânsul. Ni s-a dat acest pãmânt ca sã fim
argati pe dânsul. Cã noi îl arãm, îl secerãm iar la urmã ne pomeneam cu câteva
traiste de grãunte pe care ni le dãdea colhozul, mai mult din milã, asa cã eram
mai rãu decât argatii.
Nu
am întâlnit nici un tãran cãruia sã i se fi dat pãmânt, personal. Dar dacã
exista vreunul, atunci pentru dânsul acest pãmânt însemna un blestem. Cãci
basarabeanul care avea pãmânt traia sub rusi cea mai cumplitã dramã. De pe
pãmântul pe care îl avea tãranul trebuia sã dea toatã recolta statului.
Iatã,
spre exemplu, dãrile la care era supus un tãran din comuna Ciãmeaua Vãruitã,
din Jud. Ismail, care avea douãzeci de hectare de pãmânt:
Saizeci
si cinci la suta din grâul semãnat trebuia sã-l dea Statului. Numãrul
kilogramelor de grâu pe care le recolta agricultorul erau calculate de oamenii
stãpânirii bolsevice. Intotdeauna agricultorul era obligat sã dea, în fapt,
statului, o cantitate de grâu mai mare decât aceea pe care o recolta. Si fiindcã
omul nu strângea de pe ogor atâta grâu cât trebuia sã dea stãpânirii, cumpãra
restul. Saizeci si cinci la suta din cantitatea porumbului pe care urma s ã o
recolteze, agricultorul era obligat sã o dea statului. In afarã de asta, el
trebuia sa mai dea statului, în timp de un an, patru sute de kilograme de
carne, o mie de oua. Apoi: o sutã saizeci de kilograme de lapte, zarzavat,
lânã, etc. Pânã la urmã, bietul gospodar trebuia sã-si vândã lucrurile din casa
si sã cumpere grâu, porumb, carne, oua, lapte, lânã si zarzavat - nu pentru
dânsul si familia lui ci pentru a le da statului.
Tãranii
trebuiau sã munceascã, iar din munca lor sã nu le rãmânã decât, în cele mai
bune cazuri, atât cât sã le amãgeascã foamea. Tãranii sãraci, fãrã pãmânt, care
înainte nu aveau cu ce trãi, dar nici nu munceau, acum erau obligati sa
munceascã din zori si pânã în zori ca niste salahori si sã rabde si mai cumplit
de foame.
Aceasta
ar fi în câteva cuvinte situatia creatã de noul regim agrar, în raiul bolsevic.
Un
servitor agricol cãstiga înainte de rãpirea Basarabiei, de zece ori mai mult
decât cel mai iscusit plugar pe timpul bolsevicilor. Un argat cãstiga înainte,
de zece ori mai mult decât dupã ce l-au improprietãrit bolsevicii.
Ascult
toate aceste amãnunte, pe care, pentru a sutã oarã, le aud spuse de tãranii
basarabeni.
A
douã zi dimineata pornesc spre Cetatea Albã. Pe drum, în satele prin care
trecem, nu se afla niciun cal, nici o cãrutã si nici o unealtã agricolã.
Populatia e redusã la jumãtate. Satele nemtesti sunt arse sau complet pãrãsite.
Nicãieri, pe toatã intinderea Bugeacului, nu se aflã nici o moarã si nu se mai
aflã nici o secerã cu care sã taie grâul acesta frumos, care-si scuturã boabele
în van, ca niste lacrimi de aur pe tãrâna neagrã si roditoare.
Cetatea
Albã a avut aceeasi soarta, ca si celelalte orase basarabene. Fabricile si
magazinele arse, institutiile distruse, populatia luatã si dusã în Siberia sau
ucisã.
Cetatea
Albã a fost cuceritã ieri. Populatia este încã inspãimântatã.
Nu
zãbovesc în oras decât vreo câteva ceasuri si pornesc mai departe, spre Ismail.
Aflu si aici aceeasi jale si plânsete pe care le -am întâlnit în celelale orase
si sate basarabene. Si aici au fost asasinati atâtia oameni, arsi în închisori,
jefuiti, umiliti groaznic. In Satul Nou întâlnim un tãran, pe malul râului
Cogalnic. Il întreb cum a dus-o cu bolsevicii. Tãranul clatinã din cap:
-
Parcã nu stiti dumneavoastrã! Trebuie sã ne mai întrebati?
-
Dar am auzit cã dumneavoastrã, tãranii plugari, munceati sub bolsevici numai
opt ore pe zi.
Tãranul
râde:
-
Colhozenii munceau, uneori, când era conducãtor câte un jidan care voia sã-si
bata joc de ei, câte opt ore.
-
Ei, si nu era bine? întreb eu.
-
Ba, cum sã nu fie bine? sedeau oamenii acasã si se învârteau prin curte, ca
nebunii, de cum se lumina de ziua si pânã la ora opt dimineata. Nu aveau voie
sã iasã pânã la opt, la secerat, cãci jidanul îi împusca. Spunea el cã e spre
binele lor asta si cã nu trebuie sã munceascã un tãran mai mult de opt ceasuri
într-o zi.
La
ora opt când ieseau pe câmp, tãranii nu mai puteau cosi fiindcã era cald si se
scutura tot spicul. Cositul se face dimineata, pe rãcoare, nu atunci când iese
soarele si se usucã lanul, de se scuturã tot spicul când îl atingi. La ora sase
seara, când se lasã rãcoarea, si se facea iar vreme bunã de cosit, tãranii
trebuiau sã-si ia sculele si sã porneascã spre casã. Fiindcã... se terminaserã
cele opt ore de muncã.
Aceastã
informatie mã face si pe mine sã izbucnesc în râs. Dar tãranul care sade
proptit în coasã, pe malul Cogalnicului, îmi spune:
-
Dar bataia asta de joc, care dupã cum vedeti era treabã jidoveascã a fost
înlãturatã, dupã putinã vreme, cu altã bãtaie de joc. Jidanii au zis cã tãranii
nu meritã sã munceascã numai opt ore pe zi, fiindcã sunt trãdãtori. Si atunci
veneau evreii cu revolverele si scoteau pe colhozeni la muncã, de cum se lumina
de ziuã si îi tineau pânã aproape de miezul noptii.
-
Si n-ati mai lucrat opt ore pe zi?
-
Cum sã lucrãm opt ore pe zi, când e vremea secerisului, îmi spune tãranul.
Jidanii au vrut sã facã ei, la început, pe grozavii, dar s-au fãcut de râs: ei
credeau ca sunt tot la prãvãlie, unde trebuie sã deschizi la ora opt, ca sã
începi a vinde gaz si bomboane. Plugãria cere alt cap decât negustoria
evreiascã. Apoi tãranul încheie:
-
Dar povestea cu opt ceasuri de munca nu era decât o momealã de început. Voiau
sã ne tragã numai de partea lor. Peste putin cele opt ceasuri de munca s-au
fãcut douãzeci. Si tot anul au fost 20 de ore de munca, pentru plugari...
LANGÃ CENUSA MORILOR DE VÂNT
SCRISOARE
NETRIMISÃ, DE UNDEVA DE LA MARGINEA BUGEACULUI
„De
câteva ceasuri cãlãtoresc pe câmpie. La fiecare ora automobilul nostru se
împotmoleste. Toate drumurile sunt aici pe pãmânt, fãrã nicio fãrâmã de piatrã.
Dacã plouã putin, tãrâna se desfundã si automobilul intrã pânã la caroserie în
noroi.
Totusi
Bugeacul în care intrãm, este neasemuit de frumos. Inchipueste-ti cã atâta cât
vezi cu ochii în jurul tãu, e numai grâu: lanuri nesfârsite care se clatinã în
bãtaia fierbinte a soarelui, ca niste vãpãi ale pãmântului.
M-am
urcat pe masinã, deasupra: si ochii mei nu au vãzut decât aceastã mare uriasã
de flãcãri de aur, care este grâul!
Am
pornit, în timp ce soferii reparau masina, cu bicicleta, pe drumul dulce, de
pãmânt. Si m-am pierdut în împãrãtia de aur a grâului. Deoparte si de alta -
mai înalt decât mine nu-i decât grâu, lanuri nesfârsite de grâu, care au
culoarea aurului vechi si care se leagãnã lenes, fosnind ca mãtasea.
Am
alergat cu bicicleta cât am putut de tare: mi se pãrea cã mã afund într-un basm
nesfârsit de aur. Cred cã dacã as merge câteva zile si câteva nopti în sir,
fãrã odihnã, tot nu as ajunge la malul acestei mãri de aur care este Bugeacul.
M-am
oprit, când nu mai puteam de obosealã, si am luat în mânã un pumn de tãrânã:
era fierbinte. De-ai sti ce prietenos este pãmântul aici! Din el cresc
flãcãrile acestea, cãrora tãranii le spun „Pâine”, cãrora noi le spunem grâu,
si care se clatinã acum ca niste valuri de vis.
Aici,
în Bugeac, pãmântul e totul. Casele sunt fãcute din pãmânt, vasele din care
tãranii beau apa, cãnitele din care beau vin, blidele în care mãnâncã, oalele
în care se mulge laptele si fierbe mîncarea toate sunt de pãmânt! Bisericile
sunt fãcute tot din pãmânt: si tavanul si peretii si podelele sunt de lut. Si
Sfanta Masa la care slujeste preotul si altarul în întregime, sunt fãcute din
tãrânã si din lut. Lemnul este atât de rar aici!
Iarna
oamenii se încãlzesc fãcând în sobe focul cu paie de grâu. La focul acesta de
paie îsi încãlzesc mâncarea, apa pentru scaldãtoarea copiilor si preotul
încãlzeste la focul de paie de grâu, vinul pentru împãrtãsanie...
Aveau
si oamenii de aici, de la marginea Bugeacu1ui, câteva lucruri de lemn pe care
le pretuiau ca lumina ochilor, printre care erau si morile de vânt. De-ai sti
ce frumoase erau morile de vânt, cu aripile lor de care se loveau întâi razele
rosii ale apusurilor, umbrele noptii si zorile curate, ca lacrima. De ele se
agãtau privirile cãlãtorului ostenit si ele erau ca niste brate prietenoase
care îi ieseau în cale. Am avut totdeauna impresia cã aceste mori de vânt, cu
aripile lor uriase si fragile, sunt niste fãpturi vii, care apãrã tihna
satelor, care strãjuesc portile de pãmânt ale acestor sate de pãmânt de pe
Bugeac...
Bolsevicii
au ars însã toate morile de vânt. Acum, când treci în zori printre lanurile de
grâu, le vezi umezite si ti se pare cã nu e roua noptii aceea care a umezit
spicele ci sunt lacrimile grâului si ale Bugeacului, care plâng dupã
frumoasele, morile lor de vânt.
Când
au ars criminalii, morile de vânt, flãcãrile lor trebuie sã fi fost ca
flãcãrile oamenilor pe care îi arzi de vii. În noaptea aceea de cumplitã crimã,
sunt sigur cã toate lanurile de grâu s-au zbuciumat aici ca o mare cu valurile
de aur, frângându-si spicele pânã la pãmânt, parcã ar fi bãtut mãtãnii la
poalele Cerului. Si când au ars morile de vânt, Bugeacul trebuie sã fi plâns cu
hohote.
C-tin
Virgil GHEORGHIU
