BUGEACUL: IMPÃRÃTIA DE AUR A GRÂULUI

Am pãrãsit Tighina de aproape douã ceasuri. Mergem încet, cu cãruta, pe soseaua care duce la Causani. Trecem printr-o pãdurice în care sunt cantonate unitãti din artilerie.

Acum coborâm pe un drum de tarã, în satul Ursoaia. Cum ajungem la postul de jandarmi, aflãm cã mai înainte de sosirea noastrã, cu un ceas, un evreu de saptesprezece ani, care rãmãsese ascuns pentru a incendia un lan de grâu si a produce acte de teroare, a atacat cu o grenada, o grupa de soldati, comandatã, de un sublocotenent, care se afla în recunoastere.

Sublocotenentul a fost grav rãnit la mânã. Dupã scurt timp, atentatorul a fost arestat. El era originar din Tighina si luase parte la incendierea si devastarea orasului. Rãmãsese în Basarabia împreunã cu alte echipe, asa zise de sacrificiu, pentru a continua operatia de distrugere.

Dupã ce mi s-a povestit cum a sãvârsit îndrãznetul atentat de la marginea pãdurii prin care tercusem, întreb pe seful de post:

- Evrei aveti în sat?

- Mai e o singura bãtrânã, pe care oamenii m-au rugat sã nu o arestãm. Nici nu termina fraza si în biroul postului de jandarmi a intrat un subofiter care ne-a spus:

- Atentatorul evreu, care a aruncat grenada asupra grupei si a rãnit grav pe sublocotenent, a declarat ca are complici aici în satul Ursoaia.

Aflam apoi ca bãtrâna evreicã, pentru care tãranii rugaserã atât de insistent pe seful de post ca sã n-o aresteze, gãzduia în casa la dânsa vreo sase evrei din batalionul de distrugere.

Ziua, evreica facea mâncare pentru ei, iar noaptea le-o ducea pe câmpuri si în pãduri, pe unde se aflau ascunsi. Aspectul ei, vârsta ei, îi ajutau sã însele vigilenta santinelelor si a patrulelor.

Nimeni nu îsi inchipuia cã acestã bãtrânã, care abia se târa, este un factor important în batalionul de distrugere.

Am vãzut-o adusã de jandarmi. Acum nu mai tãgãduia nimic. Luase o atitudine de obraznicie si sfidare. Desi locuia în sat de douãzeci si trei de ani, nimeni nu bãnuise cã în sufletul ei se ascunde atâta ura contra poporului românesc si a tãranilor din sudoarea cãrora mâncase douãzeci si trei de ani, pâine albã.

De la Ursoaia pornesc spre Cãusani, cu o cãrutã. Pe aici au fost iarãsi lupte grele.

Când treceam raul Botna, pentru a intra în târgusorul Cãusani, aflãm cã bandele de comunisti au prins si împuscat aici pe un capitan si un plutonier de jandarmi. Un alt ofiter a fost fãcut prizonier de ei.

In Cãusani, în acest târgusor prin care treceau toate cerealele satelor dimprejur, locuiau nenumãrati evrei. In timpul ocupatiei bolsevice, în acest oras comunistii au exercitat asupra populatiei crestine cea mai sãlbaticã teroare pe care am întâlnit-o pânã acum în Basarabia.

Noaptea care se lãsase m-a fãcut sã nu-mi mai pot continua drumul si-am rãmas în Cãusani, pânã a douã zi dimineata.

Am dormit la un locuitor mai înstãrit, la Vanea Hodorogea. O fatã a gazdei, pe care mi se pare cã o chema Jenea, venind sã-mi aducã o canitã cu lapte fierbinte, a început a-mi povesti, plângând, suferintele pe care le-a îndurat în anul acesta.

- Spuneau cã sunt fatã de culac, adicã de om bogat, mi se jeluieste tânãra aceasta care cred ea nu a împlinit optsprezece ani. Toatã ziua mã puneau la fãcutul soselei, la cãrat piatrã sau la curãtitul zãpezii.

In timpul din urmã, Jenea, fata culacului si toate fetele din satele si din orasele basarabene, au sãpat la transee. Transeele bolsevicilor, în Basarabia, au fost sãpate numai de fete începând de la patrusprezece ani. Aceste tinere erau luate de acasã de patrulele sovietice si tinute câte o sãptãmânã, fãrã mâncare, si fãrã repaus, la sapatul transeelor.

De aici înainte, în tot drumul, aveam sã mã uit la mâinile fetelor pe care le întâlneam în sate si în orase. Palmele acestor fete, dintre care unele nici nu aveau patrusprezece ani, erau pline de bãtãturi.

- Ne sângerau palmele sãpând, îmi spunea Jenea, fata culacului, si totusi nu ne lasãu sã ne odihnim un minut. Sãpam de dimineata, dinainte de rãsãritul soarelui si pânã noaptea târziu. Si nu ne dãdeau nici mãcar o felie de pâine.

Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolsevice, evreii din Cãusani au strâns din satele vecine câteva sute de cãrute în care si-au încãrcat averile si le-au trecut peste Nistru. Tãranii care i-au condus cu cãrutele, nu s-au mai întors. Nu se stie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le-au spus însã cã atunci când vor ajunge dincolo, au sã-i împuste.

Nici în Cãusani, nici în Ursoaia, nici în satele pe care aveam sã le vãd de acum înainte pe întinderea Bugeacului si pe malul Nistrului, nu aveam sã mai gãsesc decât foarte, foarte putine vite. Au fost luati din sate toti caii, toti boii, toate vacile, toate oile, si toate cãrutele. Au fost trecute pe malul celãlalt al Nistrului, cirezi de zeci de mii de vite. Au fost trecute pe malul celãlalt, de cãtre evrei, mii de cãrute, zeci de mii de cãrute încãrcate cu toatã averea Basarabiei. Satele basarabene au fost jefuite, au fost pradate. Oamenii tineri, bãrbatii, au fost luati si ei dincolo, pentru a face sosele pe care sã se retragã bolsevicii si evreii, care duceau cu dânsii averile nesfârsite ale Basarabiei.

Jenea, fata culacului, nu-si mai poate stãpâni lacrimile.

- Dacã veneati cu douã zile mai târziu, eram si noi plecati în Siberia.

Apoi adauga:

- Mi-au luat hainele, mi-au luat pantofii, mi-au luat totul... si cruciulita de la gât mi-au luat-o.

Si Jenea, fata culacului, plânge cu capul sprijinit de usa. Mama ei vine si-i spune:

- Hai Jenea, nu mergi sã te culci?

- Lasa-ma, mamã, sã spun, sã afle toatã lumea, ce ne-au fãcut evreii cât au fost stapâni aici...

A douã zi dimineata se aud clopotele la biserici. E Duminica si e prima slujbã care se face în Cãusani, dupã un an. Locuitorii plâng si se închinã.

Pornesc de aici, tot cu cãruta, spre Ermoclia. Pe drum întâlnesc un tãran tânar, înalt si frumos.

- De unde esti? îl întreb eu.

- Din satul Popeasca.

- Si unde te duci?

- Mã duc în Ermoclia, la niste neamuri, sã le spun cã am venit, ca sunt viu.

Acest tãran tânar, pe care-l cheama frumos Oltu Boris a fost luat de evrei pentru a lucra la sosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte mai înainte, Oltu Boris a fugit, trecând Nistrul înot si venind cu pielea goalã, fãrã nici o haina, fãrã nici un obiect asupra lui, fugind peste ogoare si prin livezi, noaptea, peste douãzeci de kilometri.

- Singur ai fugit, Oltu Boris?

- Cu încã doi prieteni, rãspunde el simplu.

- Si ati venit voi, în pielea goalã, douãzeci de kilometri?

- Da... în pielea goalã am venit, numai noi si cu sufletele noastre.

Mã uit la dânsul, emotionat ce frumos a zis am venit în pielea goalã, fugind, numai noi si cu sufletele noastre. Aflu cã dincolo de Nistru sunt mii si mii de basarabeni tineri care muncesc facând sosele pentru retragerea rusilor. Supraveghetori sunt evreii din Basarabia. Cea mai mica gresealã, cel mai nevinovat cuvânt spus de unul din acesti români basarabeni, dezlãntuie furia evreului care îi comandã.

- In sectorul în care lucram eu era comandant unul Herscu, care fusese negustor aici în Ermoclia. In fiecare zi împusca Herscu câte unul de-ai nostri. Cãci acolo, în acele tabere de muncã silnicã, nu exista altã pedeapsã decât împuscarea.

Evreul comandant era mai puternic decât orice dictator.

- Ne spunea cã dupã ce vom termina soseaua, are sã ne împuste pe toti, fiindcã suntem basarabeni trãdãtori, zice Oltu Boris.

- Dar de mâncare vã dãdea ceva, Oltule?

-O suta de grame de pâine pe zi, asta era hrana care trebuia sã ne-o dea pe zi spuse Oltu Boris. Dar nu ne-o dãdea nici pe asta. Trãiam din mila românilor de dincolo de Nistru, care ne fãceau câte o mãmãligã pe care o mâncam goalã.

Ajungând în satul Ermoclia, am întâlnit alti tãrani care mi-au povestit fapte la fel de tari. Erau si acolo câtiva care fugiser ã din Ucraina, unde erau dusi ca prizonieri la sãpatul soselelor. Fugisera si acestia, ca si Oltu Boris, trecând Nistrul înot, noaptea, numai ei si cu sufletele lor.

- Ziceam, spun ei, dacã murim, sã murim cel putin în satul nostru.

Tot în Ermoclia întâlnesc o echipa de sacrificiu din batalionul de distrugere, care fusese arestatã în zorii zilei. Era echipa care luase parte la incendierea târgului Cãusani, la uciderea capitanului de jandarmi Videanu Gheorghe si care acum voia sa incendieze recolta din sate.

Iatã numele acestor criminali, pentru a se vedea mai bine din cine erau alcãtuite batalioanele de distrugere care au ars orasele basarabene, au distrus si au devastat satele: Rapaport Ihil, Gheisman User, Ghidale Leizer, Sferdlic Mortco, Sferdlic Leiba...

In Ermoclia, în Cãusani, în Popeasca, morile au fost arse. Nu au tãranii unde mãcina mãcar un pumn de grãunte. Morile, minunatele mori de vânt ale Basarabiei, au fost toate arse pânã la ultima.

Plec din Ermoclia spre Volintiri. Pe drum mi se spune cã din Ermoclia au fost ridicati numai într-o singura noapte, patru sute de oameni. Toate satele au fost golite de bogãtii. Iar populatia a fost redusã la jumãtate. Uneltele de munca au fost luate. Nu se gãsesc nici coase, nici cãrute, nici seceri, nici pluguri, nici semãnãtori, nici secerãtori...

Pâinea se scutura pe câmpuri. Cine va putea zugrãvi tristetea lanurilor de grâu care se scutura pe ogoare coapte si neculese?

Privindu-le, aceste câmpuri nesfârsite care se frâng de bogãtia aurului pe care îl poartã în spice si pe care nu are cine îl culege fiindcã în toatã Basarabia nu mai existã brate de muncã si unelte, mi se umezesc ochii de lacrimi. Asa cum le bate vântul, lanurile de grâu parcã fac mãtãnii si se roagã, cu spicele înclinate pânã la pãmânt, sã vinã secerãtorii si sã le culeagã.

In Volintiri jalbele sunt aceleasi. Tãranii rãmasi în sat se plâng.

- Ne-au luat toti caii, ne-au luat uneltele, ne-au luat feciorii si n-are cine culege pâinea de pe ogoare.

-Ne-au ars morile si nu avem unde mãcina boabele…

Si am impresia cã întregul Bugeac plânge si i se sfâsie lanurile nesfârsite de grâu, de tristete.

In Volintiri, evreii au ucis într-o pivnita, cu opt gloante de revolver, pe preotul Mihail Mizumschi. Seara l-au ridicat de acasa, smulgându-l din mijlocul familiei, de lângã copilul sãu care nu are decât trei ani si de lângã sotie, ducându-l într-un beci pãrãsit, unde l-au tinut arestat. Inainte de a pleca din sat, iudeo-bolsevicii au ucis pe pãrintele Mizumschi, dupã ce l-au torturat într-un chip groaznic. Cãlãii i-au smuls pãrul de pe cap, cu piele cu tot, i-au scos ochii cu baioneta si l-au supus la cele mai infioratoare torturi, înainte de a-i lua viata. In aceeasi pivnitã a fost gãsitã batjocoritã si asasinatã, bãtrâna Tretiacov Fevronia. Tot trupul nefericitei bãtrâne era plin de împunsãturi de baionetã si de lovituri. Capul era spart în mai multe pãrti. Obrazul complet desfigurat. Inainte de a o ucide, asasinii au batjocorit-o, desi victima avea saizeci de ani.

Povestirea acestor douã înspãimântãtoare crime ne înfioarã.

Trecem pe lângã mormanele de cenusã din centrul satului care a fost ars, si ne îndreptãm spre Ivãnesti.

La iesirea din sat, ne oprim. In mijlocul drumului stau doi soldati ucisi. Sângele lor este încã fierbinte. Cu câteva minute mai înainte, câtiva iudeo-bolsevici, care fãceau parte din aceleasi macabre batalioane de distrugere, au tras cu mitraliera în ostasii nostri, omorându-i. Unul din criminali, desigur tot evreu, a fost prins imediat. Avea mitraliera si buzunarele pline de cartuse si grenade.

Trecem mai departe printre lanurile nesfârsite de grâu. Aproape de searã, trecem prin Ivãnesti. Aici au fost luati toti caii, toate cãrutele, toate uneltele agricole si toate bratele de munca. Grâul se scuturã pe ogoare...

Noaptea râmân în satul Moldova. Pâna aici, în tot drumul, m-am interesat de faimoasa reformã agrarã fãcutã de bolsevici în Basarabia. S-a spus de câte douãzeci de ori la radio Moscova, s-a scris în toate ziarele sovietice si s-a fãcut o vâlvã fãrã pereche, în jurul asa zisei împroprietãriri a tãranilor. Spuneau bolsevicii cã au luat pãmânturile boierilor români si averile mânãstiresti, împãrtindu-le tãranilor sãraci.

Am cãutat sã mã dumiresc si sã studiez cât mai amãnuntit, aceasta faimoasã reformã agrarã.

Aici, în Bugeac, se spunea cã pãmânturile care au fost date tãranilor sunt enorm de întinse. Totusi eu nu am gãsit nici un tãran împroprietãrit Bolsevicii au luat, într-adevãr, mosiile mânãstiresti si proprietãtile mari, dându-le colhozurilor. Tãranii erau obligati sã munceascã aceste ogoare, care li se spuneau cã sunt ale lor. Toamna, la culesul recoltei, toatã pâinea adunatã de pe câmpuri si muncitã cu sudoare si cu truda nesfârsitã de tãranii împroprietãriti, intra în magaziile colhozului, iar de acolo pornea spre Nistru, dincolo de Nistru. Tãranii împroprietãriti se alegeau din toatã aceastã recoltã cu câtiva saci de grâu sau de porumb cu care îsi puteau amãgi foamea câteva luni de zile.

Am întrebat pe împroprietãriti dacã nu se simteau mai bine acum, când aveau pãmânturile lor. Dar împroprietãritii au început sã râdã:

- Cine v-a spus cã ni s-a dat pãmânt? Intr-devãr, ni s-a dat pãmânt, dar nu ca sã-l stãpânim ori ca sã ne folosim de dânsul. Ni s-a dat acest pãmânt ca sã fim argati pe dânsul. Cã noi îl arãm, îl secerãm iar la urmã ne pomeneam cu câteva traiste de grãunte pe care ni le dãdea colhozul, mai mult din milã, asa cã eram mai rãu decât argatii.

Nu am întâlnit nici un tãran cãruia sã i se fi dat pãmânt, personal. Dar dacã exista vreunul, atunci pentru dânsul acest pãmânt însemna un blestem. Cãci basarabeanul care avea pãmânt traia sub rusi cea mai cumplitã dramã. De pe pãmântul pe care îl avea tãranul trebuia sã dea toatã recolta statului.

Iatã, spre exemplu, dãrile la care era supus un tãran din comuna Ciãmeaua Vãruitã, din Jud. Ismail, care avea douãzeci de hectare de pãmânt:

Saizeci si cinci la suta din grâul semãnat trebuia sã-l dea Statului. Numãrul kilogramelor de grâu pe care le recolta agricultorul erau calculate de oamenii stãpânirii bolsevice. Intotdeauna agricultorul era obligat sã dea, în fapt, statului, o cantitate de grâu mai mare decât aceea pe care o recolta. Si fiindcã omul nu strângea de pe ogor atâta grâu cât trebuia sã dea stãpânirii, cumpãra restul. Saizeci si cinci la suta din cantitatea porumbului pe care urma s ã o recolteze, agricultorul era obligat sã o dea statului. In afarã de asta, el trebuia sa mai dea statului, în timp de un an, patru sute de kilograme de carne, o mie de oua. Apoi: o sutã saizeci de kilograme de lapte, zarzavat, lânã, etc. Pânã la urmã, bietul gospodar trebuia sã-si vândã lucrurile din casa si sã cumpere grâu, porumb, carne, oua, lapte, lânã si zarzavat - nu pentru dânsul si familia lui ci pentru a le da statului.

Tãranii trebuiau sã munceascã, iar din munca lor sã nu le rãmânã decât, în cele mai bune cazuri, atât cât sã le amãgeascã foamea. Tãranii sãraci, fãrã pãmânt, care înainte nu aveau cu ce trãi, dar nici nu munceau, acum erau obligati sa munceascã din zori si pânã în zori ca niste salahori si sã rabde si mai cumplit de foame.

Aceasta ar fi în câteva cuvinte situatia creatã de noul regim agrar, în raiul bolsevic.

Un servitor agricol cãstiga înainte de rãpirea Basarabiei, de zece ori mai mult decât cel mai iscusit plugar pe timpul bolsevicilor. Un argat cãstiga înainte, de zece ori mai mult decât dupã ce l-au improprietãrit bolsevicii.

Ascult toate aceste amãnunte, pe care, pentru a sutã oarã, le aud spuse de tãranii basarabeni.

A douã zi dimineata pornesc spre Cetatea Albã. Pe drum, în satele prin care trecem, nu se afla niciun cal, nici o cãrutã si nici o unealtã agricolã. Populatia e redusã la jumãtate. Satele nemtesti sunt arse sau complet pãrãsite. Nicãieri, pe toatã intinderea Bugeacului, nu se aflã nici o moarã si nu se mai aflã nici o secerã cu care sã taie grâul acesta frumos, care-si scuturã boabele în van, ca niste lacrimi de aur pe tãrâna neagrã si roditoare.

Cetatea Albã a avut aceeasi soarta, ca si celelalte orase basarabene. Fabricile si magazinele arse, institutiile distruse, populatia luatã si dusã în Siberia sau ucisã.

Cetatea Albã a fost cuceritã ieri. Populatia este încã inspãimântatã.

Nu zãbovesc în oras decât vreo câteva ceasuri si pornesc mai departe, spre Ismail. Aflu si aici aceeasi jale si plânsete pe care le -am întâlnit în celelale orase si sate basarabene. Si aici au fost asasinati atâtia oameni, arsi în închisori, jefuiti, umiliti groaznic. In Satul Nou întâlnim un tãran, pe malul râului Cogalnic. Il întreb cum a dus-o cu bolsevicii. Tãranul clatinã din cap:

- Parcã nu stiti dumneavoastrã! Trebuie sã ne mai întrebati?

- Dar am auzit cã dumneavoastrã, tãranii plugari, munceati sub bolsevici numai opt ore pe zi.

Tãranul râde:

- Colhozenii munceau, uneori, când era conducãtor câte un jidan care voia sã-si bata joc de ei, câte opt ore.

- Ei, si nu era bine? întreb eu.

- Ba, cum sã nu fie bine? sedeau oamenii acasã si se învârteau prin curte, ca nebunii, de cum se lumina de ziua si pânã la ora opt dimineata. Nu aveau voie sã iasã pânã la opt, la secerat, cãci jidanul îi împusca. Spunea el cã e spre binele lor asta si cã nu trebuie sã munceascã un tãran mai mult de opt ceasuri într-o zi.

La ora opt când ieseau pe câmp, tãranii nu mai puteau cosi fiindcã era cald si se scutura tot spicul. Cositul se face dimineata, pe rãcoare, nu atunci când iese soarele si se usucã lanul, de se scuturã tot spicul când îl atingi. La ora sase seara, când se lasã rãcoarea, si se facea iar vreme bunã de cosit, tãranii trebuiau sã-si ia sculele si sã porneascã spre casã. Fiindcã... se terminaserã cele opt ore de muncã.

Aceastã informatie mã face si pe mine sã izbucnesc în râs. Dar tãranul care sade proptit în coasã, pe malul Cogalnicului, îmi spune:

- Dar bataia asta de joc, care dupã cum vedeti era treabã jidoveascã a fost înlãturatã, dupã putinã vreme, cu altã bãtaie de joc. Jidanii au zis cã tãranii nu meritã sã munceascã numai opt ore pe zi, fiindcã sunt trãdãtori. Si atunci veneau evreii cu revolverele si scoteau pe colhozeni la muncã, de cum se lumina de ziuã si îi tineau pânã aproape de miezul noptii.

- Si n-ati mai lucrat opt ore pe zi?

- Cum sã lucrãm opt ore pe zi, când e vremea secerisului, îmi spune tãranul. Jidanii au vrut sã facã ei, la început, pe grozavii, dar s-au fãcut de râs: ei credeau ca sunt tot la prãvãlie, unde trebuie sã deschizi la ora opt, ca sã începi a vinde gaz si bomboane. Plugãria cere alt cap decât negustoria evreiascã. Apoi tãranul încheie:

- Dar povestea cu opt ceasuri de munca nu era decât o momealã de început. Voiau sã ne tragã numai de partea lor. Peste putin cele opt ceasuri de munca s-au fãcut douãzeci. Si tot anul au fost 20 de ore de munca, pentru plugari...

 LANGÃ CENUSA MORILOR DE VÂNT

SCRISOARE NETRIMISÃ, DE UNDEVA DE LA MARGINEA BUGEACULUI

„De câteva ceasuri cãlãtoresc pe câmpie. La fiecare ora automobilul nostru se împotmoleste. Toate drumurile sunt aici pe pãmânt, fãrã nicio fãrâmã de piatrã. Dacã plouã putin, tãrâna se desfundã si automobilul intrã pânã la caroserie în noroi.

Totusi Bugeacul în care intrãm, este neasemuit de frumos. Inchipueste-ti cã atâta cât vezi cu ochii în jurul tãu, e numai grâu: lanuri nesfârsite care se clatinã în bãtaia fierbinte a soarelui, ca niste vãpãi ale pãmântului.

M-am urcat pe masinã, deasupra: si ochii mei nu au vãzut decât aceastã mare uriasã de flãcãri de aur, care este grâul!

Am pornit, în timp ce soferii reparau masina, cu bicicleta, pe drumul dulce, de pãmânt. Si m-am pierdut în împãrãtia de aur a grâului. Deoparte si de alta - mai înalt decât mine nu-i decât grâu, lanuri nesfârsite de grâu, care au culoarea aurului vechi si care se leagãnã lenes, fosnind ca mãtasea.

Am alergat cu bicicleta cât am putut de tare: mi se pãrea cã mã afund într-un basm nesfârsit de aur. Cred cã dacã as merge câteva zile si câteva nopti în sir, fãrã odihnã, tot nu as ajunge la malul acestei mãri de aur care este Bugeacul.

M-am oprit, când nu mai puteam de obosealã, si am luat în mânã un pumn de tãrânã: era fierbinte. De-ai sti ce prietenos este pãmântul aici! Din el cresc flãcãrile acestea, cãrora tãranii le spun „Pâine”, cãrora noi le spunem grâu, si care se clatinã acum ca niste valuri de vis.

Aici, în Bugeac, pãmântul e totul. Casele sunt fãcute din pãmânt, vasele din care tãranii beau apa, cãnitele din care beau vin, blidele în care mãnâncã, oalele în care se mulge laptele si fierbe mîncarea toate sunt de pãmânt! Bisericile sunt fãcute tot din pãmânt: si tavanul si peretii si podelele sunt de lut. Si Sfanta Masa la care slujeste preotul si altarul în întregime, sunt fãcute din tãrânã si din lut. Lemnul este atât de rar aici!

Iarna oamenii se încãlzesc fãcând în sobe focul cu paie de grâu. La focul acesta de paie îsi încãlzesc mâncarea, apa pentru scaldãtoarea copiilor si preotul încãlzeste la focul de paie de grâu, vinul pentru împãrtãsanie...

Aveau si oamenii de aici, de la marginea Bugeacu1ui, câteva lucruri de lemn pe care le pretuiau ca lumina ochilor, printre care erau si morile de vânt. De-ai sti ce frumoase erau morile de vânt, cu aripile lor de care se loveau întâi razele rosii ale apusurilor, umbrele noptii si zorile curate, ca lacrima. De ele se agãtau privirile cãlãtorului ostenit si ele erau ca niste brate prietenoase care îi ieseau în cale. Am avut totdeauna impresia cã aceste mori de vânt, cu aripile lor uriase si fragile, sunt niste fãpturi vii, care apãrã tihna satelor, care strãjuesc portile de pãmânt ale acestor sate de pãmânt de pe Bugeac...

Bolsevicii au ars însã toate morile de vânt. Acum, când treci în zori printre lanurile de grâu, le vezi umezite si ti se pare cã nu e roua noptii aceea care a umezit spicele ci sunt lacrimile grâului si ale Bugeacului, care plâng dupã frumoasele, morile lor de vânt.

Când au ars criminalii, morile de vânt, flãcãrile lor trebuie sã fi fost ca flãcãrile oamenilor pe care îi arzi de vii. În noaptea aceea de cumplitã crimã, sunt sigur cã toate lanurile de grâu s-au zbuciumat aici ca o mare cu valurile de aur, frângându-si spicele pânã la pãmânt, parcã ar fi bãtut mãtãnii la poalele Cerului. Si când au ars morile de vânt, Bugeacul trebuie sã fi plâns cu hohote.

C-tin Virgil GHEORGHIU