Anexată de
Rusia în 1812, Basarabia a fost supusă iniţial, în primele decenii, unei
perioade de tranziţie în vederea treptatei ei integrări în Rusia. Aflându-se la
marginea Imperiului, la confluenţa economică şi strategică cu Austria şi
Poarta, autorităţile ţariste au desfăşurat, la început, cel puţin, o politică
moderată, respectând specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi
obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile stărilor sociale. Basarabiei i
s-a acordat titlul de oblastie, fiindu-i respectat caracterul etnic, de
asemenea, a fost păstrată împărţirea administrativă anterioară anexării în cele
12 ţinuturi, cu ocoalele corespunzătoare. Mai mult chiar, structura
administraţiei moldovene a fost introdusă şi în teritoriul fostelor raiale
turceşti, anexate şi ele. Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern
provizoriu. În fruntea administraţiei fusese pus, pentru o vreme, Scarlat
Sturdza, boier moldovean care intras în serviciul Rusiei, obţinând gradul de
general, precum şi boietul Matei Crupenschi. Administraţia civilă fusese supusă
autorităţii guvernatorului general militar, cu reşedinţa la Tighina şi, apoi,
la Chişinău, după ce, prin ucazul din 1818, oraşului i se acordare rangul de
capitală. Ispravnicii ţinuturilor erau numiţi de guvernator din rândul
boierilor credincioşi noii stăpâniri.
În 1818
Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei, promulgat la Chişinău de către
ţar, exprimase, de asemenea, intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi
guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi. Aşezământul din 1818
a fost un adevărat statut fundamental, larg şi liberal, care situa Basarabia (în
cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia care primiseră
reglementări similare. În postul de guvernator militar al Basarabiei,
generalului Bahmatiev, înlocuit pentru corupţie, i-au urmat generalii Inzov,
iar apoi, cu începere din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al
Odessei.
Dar moartea
ţarului Alexandru I a pus capăt “erei liberale” în istoria Basarabiei. Sub
domnia noului ţar, Nicolae I, inaugurată în 1825, a fost impus un regim de
aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. În
anul 1828, Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei a fost abrogat, fiind
înlocuit cu aşa-numitul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29
ianuarie -10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga
putere a trecut în mâna guvernatorului general. Deţinerea slujbelor în
administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse, iar limba română
a fost înlăturată din efectuarea actelor publice. Nu întâmplător, probabil,
lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în
principate a protectoratului Rusiei ţariste, în urma tratatului de la
Adrianopol. Basarabia avea să fie administrată, în continuare, la fel ca
guberniile Rusiei.
Populaţia.
În momentul anexării, Basarabia avea o populaţie aproape omogenă. Românii se
aflau şi în regiunea Bugeacului, ocupată de tătari. Aceştia începuseră să se
retragă din Bugeac treptat, încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Românii se aflau şi pe teritoriul fostelor raiale. Tighina număra 12 sate
moldoveneşti. Aşezări compacte de români se aflau, de altfel, şi dincolo de
Nistru. De la Movilău până la vărsarea Niprului se constata o salbă de sate,
care se lărgea între Raşcov şi Tiraspol. Din aceste două puncte se desprindea,
spre est, o fâşie de teren presărată cu aşezări româneşti, ce cuprindeau
localităţile Balta şi Anam. O altă salbă de sate se întindea de-a lungul
Bugului. Sate izolate fiinţau până la Nipru.
După
anexare, urmărind deznaţionalizarea şi dislocarea populaţiei autohtone şi
integrarea regiunii în cuprinsul imperiului, ţarismul a practicat o sistematică
politică de colonizare. În primul rând, în târguri şi oraşe au fost stabilite
garnizoane ruseşti, un mare număr de funcţionari, de negustori şi meşteşugari
evrei, categorii de populaţie care au contribuit la dislocarea omogenităţii
etnice a românilor. Recensământul oficial din 1817 înfăţişa următoarea situaţie
demografică români 86%, ruteni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci, armeni,
bulgari şi găgăuri 0,63%. Populaţia minoritară (circa 14% din total), stabilită
mai cu seamă în târguri, era de origine nouă.
Ca urmare a
faptului că orice refugiat venit în Basarbia care practica o ocupaţie şi
depunea jurământ de credinţă, devenea cetăţean rus – potrivit statului
provizoriu al Basarabiei, din 21 august- 2 septembrie 1812 – s-au aşezat aici
mulţi indivizi indezirabili, care-şi părăsiseră teritoriile. De asemenea, un
decret din septembrie 1830 acorda negustorilor stabiliţi în provincie
importante scutiri fiscale. Drept urmare, un însemnat număr de evrei din
Ucraina şi Polonia s-au stabilit în mare număr în târgurile şi oraşele
Basarabiei.
Coloniştilor
le-au fost aplicate vechile decrete din secolul al XVIII-lea, privitoarea la
colonizarea în Noua Rusie, dar şi privilegii mai largi (lemn pentru
construcţii, suprafeţe mari de teren). Discriminarea în privinţa repartiţiei
pământurilor, operată prin lege, avea, fireşte, un limpede obiectiv demografic
şi politic. Bugeacul, declarat teren al statului, a fost distribuit coloniştilor.
În timp ce locuitorilor moldoveni din regiune li s-a acordat câte 12 deseatine
de fiecare familie, coloniştii au primit cât 60 deseatine (66 ha). În felul
acesta s-a ajuns la situaţia în care, din lipsa locurilor de hrană, unii ţărani
români aveau să fie constrânşi să emigreze în Siberia.
Primii care
au beneficiat de avantajele colonizării au fost bulgarii. Numai în judeţele
Chilia şi Cetatea Albă li s-au rezervat 454000 deseatine (504444 ha) de teren.
Numărul lor a crescut progresiv. Raportul generalului Inzov (curator al
coloniştilor bulgari) din martie 1815 indică, în Bugeac, 1196 de familii de
bulgari şi găgăuzi vechi şi 3316 noi. Într-o statistică din 1821, în Bugeac
erau constate 8891 familii cu 46598 suflete, din care 32000 de bulgari şi găgăuzi,
restul fiind români. În anii 1828-1829, în timpul Războiului ruso-turc, numărul
coloniştilor bulgari a sporit substanţial. Moldovenii, şi ei, au contribuit la
colonizarea Bugeacului, înfiinţând, după 1817, numeroase sate. Cu timpul însă,
au fost asimilaţi sau înlăturaţi.
Procesul de
infiltrare al găgăuzilor în Basarabia a fost identic cu cel al bulgarilor.
Statistica din 1817 indica un număr de 1205.
Printre
colonişti s-au numărat şi germani. Veniţi din Pricipatul Varşoviei, în 1814,
s-au stabilit în ţinuturuile Tighina şi Ismail unde li s-au repartizat 115548
deseatine de teren (125947 ha), câte 60 de deseatine de fiecare familie. În
1822 au sosit alţii, din Wurttemberg, din Bavaria şi din Austria. De asemenea,
în 1833, coloniştii germani au înfiinţat Gnadethal, iar în 1834 coloniile
Friedenthal şi Lichtenthal. În anii următori au fost constituite satele
Hoffnungsthal, Gnadenfeld, Freudenfeld, Mariafeld, ş.a. Statistica din 1826
indică 1846 familii cu 9000 de suflete. În 1816 coloniştii francezi înfiinţau
satele Ferchampenoise, Brienne, Paris, pe Cogâlnic. De asemenea, între 1824 şi
1828, coloniştii elveţieni din cantonul Lausanne au constituit satul Saba, pe
limanul Nistrului. Coloniştilor germani ş francezi li s-au acordat mari
avantaje şi o largă autonomie locală.
În 1817
numărul velicoruşilor din Basarabia era de crica 1200 familii. Restul au venit
după această dată, majoritatea fiind alcătuită din fugari. Cazacii au venit din
Dobrogea, unde se refugiaseră din vremea Ecaterinei a II-a. Cei care au rămas
în Basarabia au format, împreună cu voluntarii moldoveni, colonii sau staniţe
militare: Acmangît, Stara-Cazare, Volontirovca (sat curat
românesc) în judeţul Cetatea Albă. În 1828-1829 au luat parte la luptele
din Balcani. Tot în Bugeac au fost înfiinţate sate alcătuite din veterani ruşi.
Românii au
dominat, cu toate acestea, în perioada următoare anexării, spaţiile rurale, iar
satul românesc din Basarabia şi-a păstrat multă vreme structurile şi practicile
tradiţionale. Ţăranii români au fost supuşi în continuare regimului existent în
cele două principate, beneficiind de libertatea juridică şi aflându-se în
raport de dependenţă reală faţă de proprietatea funciară. Dar alături de
rusificarea oraşelor, colonizarea, prin consecinţele sale economice, sociale şi
politice a reprezentat un fenomen care a contribuit la procesul de dislocare a
românilor, servind interesele Rusiei imperiale. Exercitate la oraşe prin intermediul
administraţiei, legislaţiei, învăţământului, prin colonizare, deznaţionalizare
şi rusificare au atins sensibil, încă din primele decenii ale stăpânirii ruse,
elita conducătoare românească: boierimea.
Structura
societăţii din Basarabia înfăţişa clasele sociale tradiţionale. Nobilimii, prin
aşezămintele din 1818 şi 1828 (Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia şi
Aşezământul pentru cârmuirea oblastiei Basarabiei), i s-a fixat statutul,
boierii români fiind asimilaţi nobililor ruşi. În urma anexării, boierimii
moldovene i-au fost recunoscute drepturile şi privilegiile. În egală măsură a
fost garantată proprietatea celor care locuiau în dreapta Prutului. În prima
jumătate a secolului al XiX-lea a fost alcătuită Cartea genealogică a
dvoreaninilor basarabeni, confirmată în 1845.
Dar odată cu
integrarea provinciei în structurile Imperiului, acţiunea de rusificare, de
restrângere a privilegiilor, de anulare a drepturilor naţionale s-a
intensificat. Odată cu boierii români au fost confirmaţi şi numeroşi
funcţionari ridicaţi la ranguri nobiliare. Înnobilarea unui mare număr din
rândul străinilor veniţi în Basarabia, precum şi împroprietărirea masivă, aici,
a unor nobili din Rusia au slăbit ponderea şi autoritatea nobilimii pământene,
diminuându-i puterea de rezistenţă. În timp ce confirmarea noilor veniţi în
rândul clasei nobiliare se realiza cu uşurinţă, confirmarea autohtonilor – ca
urmare a lipsei actelor şi a şicanelor autorităţilor – era mult mai dificilă.
Mulţi boieri au trecut în Moldova. În consecinţă, boierimea română a pierdut
mult din omogenitatea şi din forţa sa, diluându-se în masa noilor veniţi,
cărora li s-a adăugat un important contingent provenit din rândul boiernaşilor,
ridicaţi şi ei la rang de dvoreanini. Rezistenţa (mai ales pasivă) a elitei
româneşti avea să fie înfrântă. Nobilii care au rămas se vor încadra treptat în
societatea rusă. Cu toate acestea, printre ei unii au avut un important rol
pozitiv în rezistenţa naţională, în întreţinerea conştiinţei româneşti.
Clerul
autohton al Basarabiei a fost supus rusificării, atât prin intermediul
învăţământului duhovnicesc, cât şi prin numirea în parohille moldovene a
preoţilor ruşi sau ucrainieni.
Ţăranii,
români în marea lor majoritate, şi-au păstrat omogenitatea şi vechiul statut
juridic avut înainte de anexare, precum şi libertatea, ca în Moldova, de a
încheia contracte cu boierii (nobilii) pe moşiile cărora se afla aşezaţi. Prin
ucazul din 24 ianuarie- 5 februarie 1834, stăpânii pământului au fost obligaţi
de încheie tocmeli cu ţăranii. În 1846 a fost elaborat un contract normal,
publicat şi în limba română, răspândit în rândul ţăranilor, care cuprindea
normele în acord cu care puteau fi realizate aceste tocmeli. Ţăranii plăteau
dările către stat. În afara capitaţiei (impozitul direct), ei erau îndatoraţi
să plătească impozite indirecte, în raport cu veniturile realizate din
creşterea vitelor (goştina), din albinărit (deseatina), din produsul viilor
(vădrărit şi pogonărit). De asemenea, în afara dijmei din produse, ţăranii
aveau obligaţia să presteze havalelele rânduite asupra satelor. Un însemnat
număr de ţărani (20%) locuiau pe pământurile oraşelor. Categoria ţăranilor care
au fost aşezaţi pe domeniile statului au provenit din rândul celor veniţi din
Ucraina sau din interiorul Rusiei, din foştii mazili sau ruptaşi, din rândul
militarilor stabiliţi în Basarabia, din ţăranii români existenţi sau strămutaţi
aici.
Mazilii şi
ruptaşii nu şi-au mai păstrat vechile privilegii şi atribuţii avute în Moldova.
În 1847 au fost asimilaţi categoriei odnovorţilor ruşi, fiind trecuţi apoi în
categoria ţăranilor aşezaţi pe domeniile statului.
Răzeşii nu
erau consideraţi categorie socială distinctă. Erau proprietari în indiviziune
pe pământurile lor, ocupând ţinuturile centrale ale provinciei. De asemenea,
oamenii de scuteală, aşa cum erau numiţi în Moldova categoriile de ţărani
dajnici repartizaţi boierilor pentru slujbe (în raport cu întinderea moşiei sau
cu rangul) – scutelnicii, breslaşii şi slugile – desfiinţaţi în Moldova prin
Regulamentul organic, au fost asimilaţi ţăranilor dajnici în aceeaşi vreme.
Coloniştii
de diverse etnii şi cazacii care s-au stabilit în două aşezări din sudul
Basarabiei, unde s-a constituit şi un sat de voluntari, întregeau tabloul
societăţii basarabene în deceniile următoare anexării.
Gheorghe Platon, membru
titular al Academiei Române
Din Istoria Romanilor,
Editura Enciclopedică, 2003, vol. VII, tom 1, pag. 209-214
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu