Sfârşitul martiric al preotului Mihei Miziumschi din comuna Volintiri, judeţul Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă

Acesta este un articol realizat de Vlad Cubreacov cu parintele Viorel Cojocaru, preot paroh al „Bisericii Inimii Tăcute” din Chişinău. Părintele Viorel în acest articol ne vorbeşte despre prigoana preoţilor în perioada Stalinistă. Deasemenea părintele vorbeşte şi despre părintele Mihei Miziumschi, slujitor la biserica din satul nostru, Volintiri, omorât de criminalii sovietici.


– Oaspetele nostru de astăzi este părintele Viorel Cojocaru de la „Biserica Inimii Tăcute” din Chişinău, preot al Mitropoliei Basarabiei, unul dintre puţinii clerici din Republica Moldova care s-a preocupat îndeaproape de trecutul Bisericii noastre şi, mai ales, de martirajul preoţilor, credincioşilor şi credincioaselor din Mitropolia Basarabiei începând cu luna iunie 1940, după 1944, dar şi de-a lungul perioadei ocupaţiei sovietice. Efortul pe care l-a făcut părintele Viorel Cojocaru vine în completarea efortului Mitropoliei Basarabiei dintre 1941 şi 1944, când mitropolitul de vrednică amintire Efrem Enăchescu a iniţiat, în 1942, alcătuirea unui Martirologiu al Bisericii basarabene, cuprinzând atunci 56 de preoţi şi credincioşi martiri. Constatăm acum, după efortul susţinut al părintelui Viorel Cojocaru, că Martirologiul, pierdut între timp, este cu mult mai cuprinzător. Părinte Viorel, în această etapă a cercetării făcute de Sfinţia Voastră, ce ne puteţi spune despre dimensiunea jertfei clericilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei începând cu anul 1940?

– Imediat după venirea trupelor ruseşti în Basarabia, în 1940, preoţii s-au împărţit în trei categorii. Unii s-au repatriat în România, alţii au rămas pe loc, în Basarabia, mizând pe faptul că ruşii nu vor sta mult aici. Iar a treia categorie – a celor care au întâmpinat cu flori Armata Roşie invadatoare. Ca exemplu, aş putea aduce aici numele arhimandritului Varlaam Chiriţă, care, după ce a făcut acest păcat, a suferit enorm de pe urma ateismului sovietic din Basarabia. Trebuie să recunoaştem că, în acel timp, preoţii din Basarabia nu au reuşit să fixeze pe hârtie toate ororile întâmplate în Biserică, începând cu 28 iunie 1940. Totuşi, ni s-au păstrat până astăzi mai multe mărturii, în periodicele timpului. O sursă importantă de documentare sunt şi jurnalele scrise de preoţii basarabeni refugiaţi peste Prut, cum sunt, bunăoară, jurnalele părintelui Paul Mihail, ale preoţilor Sergiu Roşca, Vasile Ţepordei sau Cicerone Ioniţoiu, care au schiţat despre pagubele suferite de Biserica Ortodoxă Română din Basarabia. Ne-au rămas, de asemenea, mărturii şi de la preoţii rămaşi la datorie, cum ar fi cazul clericilor Constantin Popovici, Leonid Antonovici, Armando Zavatta (cred că este vorba de un pastor luteran) de la Bălţi, care, la 28 iunie 1954, mărturiseşte, printr-o scrisoare adresată mitropolitului Visarion Puiu, că dintre preoţii rămaşi în cuprinsul Episcopiei Hotinului, 100 nu mai erau. Tot în scrisoare se mai aminteşte şi despre soarta catedralei de la Bălţi, a reşedinţei episcopale de atunci, precum şi soarta unor preoţi rămaşi la misiune.


– Era vorba de 100 de preoţi deportaţi sau ucişi de sovietici?

– Da, doar de preoţii ucişi.


– Şi doar din Episcopia Hotinului, păstorită altădată de episcopul Visarion Puiu?

– Întocmai. Situaţia descrisă de preotul Armando Zavatta nu-i viza şi pe martirii din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail şi din Arhiepiscopia Chişinăului. Dânsul mărturisea soarta întregii episcopii a Hotinului, precum şi a slujitorilor.


– Ne puteţi da câteva exemple?

– Vreau să vă dau câteva exemple eroice ale unor preoţi, nu neapărat din cuprinsul Episcopiei de Hotin. M-a impresionat mult viaţa şi sfârşitul martiric al preotului Mihei Miziumschi din comuna Volintiri, judeţul Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă. Părintele Mihei Miziumschi era un adevărat român, un preot cărturar atât el, cât şi preoteasa, având funcţie de mare răspundere în cadrul liceului din comună. În revista Luminătorul din 1941, părintele Sergiu Roşca vorbeşte despre martiriul preotului Mihei Miziumschi. În paranteză fie spus, trei izvoare diferite ne confirmă că în 1940 şi 1941, doar în comuna Volintiri, agenţii NKVD au împuşcat 16 preoţi basarabeni, ale căror nume ne rămân, deocamdată, necunoscute.


– Potrivit unor mărturii publicate în 1942, primul preot martirizat în Basarabia a fost părintele Gheorghe Munteanu de la parohia Regina Maria din Ismail, ucis de sovietici, la vârsta de doar 31 de ani...

– Da, acest prim martir basarabean, născut la 22 aprilie 1909, licenţiat în teologie, hirotonit preot în decembrie 1931, pe seama parohiei Neruşai, din Ismail, a îndurat batjocuri şi torturi inimaginabile. Şi-a primit moartea în faţa catedralei din Ismail, unde, după ce a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină şi neobţinând acest lucru, criminalii i-au sfărâmat capul de treptele catedralei, deci a fost ucis, în văzul tuturor, în prima zi a ocupaţiei sovietice, chiar pe treptele bisericii. Trupul acestui mucenic a zăcut câteva zile pe scările bisericii, fără a putea fi cules şi înmormântat după rânduiala creştinească. Revenind însă la cazul preotului martir Mihei Miziumschi, trebuie să menţionăm că acesta era fiul preotului Grigore Miziumschi. S-a născut în 1899, a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi. În 1932 a fost hirotonit. Cunoscând de ce sunt capabili sovieticii şi ce riscuri îl pasc, părintele nostru Mihei Miziumschi a plecat din sat, hălăduind prin pădurile şi locurile din apropierea satului Volintiri. Fiica sa mai mică era cea care îi aducea câte ceva de mâncare, iar când aceasta era împiedicată de NKVD-işti şi de sovietici, în general, părintele Mihei se hrănea cu fructe şi chiar cu iarbă. La sfârşitul lunii iulie 1941, anunţat fiind că soldaţii sovietici s-au retras la Căuşeni, părintele Mihei s-a pornit spre casă, dar nu a mai ajuns să stea acolo, întrucât cineva l-a turnat şi soldaţii NKVD-ului au şi venit îndată la locuinţa sa. Ni s-a păstrat mărturia dialogului purtat atunci între părintele Mihei Miziumschi şi NKVD-işti:
– Scoală, popo, şi urmează-ne!
– Daţi-mi voie să cinez măcar.
– Unde te ducem nu-ţi trebuie să mănânci. Scoală!
– Daţi-mi voie să-mi iau nişte haine călduroase, spuse părintele, simţind că îl aşteaptă arestarea şi deportarea.
– Nu-ţi mai trebuie…
Într-adevăr nu i-au mai trebuit haine, căci numai peste câteva ore soţia lui îndurerată şi copila l-au găsit scos din sat şi împuşcat mişeleşte cu cinci gloanţe în ceafă. Aşa sfârşeşte muceniceşte unul dintre preoţii Mitropoliei Basarabiei.


– A fost un bun român şi un ostaş vrednic al lui Hristos, un om care şi-a pus viaţa pentru Biserica Lui…

– Tot părintele Sergiu Roşca, în ultimul număr al revistei Luminătorul, la rubrica „In memoriam”, ne lasă mărturie că preoteasa Elisabeta Miziumschi şi fiiculiţa Sofia au fost împuşcate de sovietici la doar cinci zile după ce fusese împuşcat părintele Mihei.


– Unde sunt înmormântaţi aceşti preoţi şi credincioşi martiri?

– Am încercat să discut cu cineva din Volintiri, dar nu am primit un răspuns mulţumitor. Urmează să căutăm în continuare, să găsim alte mărturii şi informaţii, sunt convins că atunci, creştinii satului şi-au înmormântat preotul cu toată cinstea cuvenită.


– Aceasta nu este singura familie de preot exterminată în întregime. Şi alte familii de preoţi au avut aceeaşi soartă.

– Este, bunăoară, cazul preotului martir Dimitrie Ciornei din parohia Clincăuţi, judeţul Hotin, care a fost împuşcat împreună cu preoteasa. Sau cazul preotului martir Teofan Ignatovici din parohia Babin, judeţul Hotin, de asemenea, împuşcat împreună cu soţia Eufimia, la 7 iulie 1941, de către sovietici.


– Nu toţi preoţii au fost martirizaţi prin împuşcare...

– Un caz înfiorător pentru mine este cel al patriarhului cărturăriei noastre româneşti din Basarabia, protoiereul Constantin Popovici.


– Marele Constantin Popovici, îndrumătorul şi ajutorul lui Alexie Mateevici, cu care s-a ostenit la revista Luminătorul…

– Nu doar atât. Părintele Constantin Popovici a fost mâna dreaptă a mitropolitului nostru Gurie Grosu, a fost fondator şi director al Seminarului Teologic din Chişinău. Sau cum îl numeşte părintele Paul Mihail – „patriarhul bisericii basarabene, tatăl sufletesc al tuturor preoţilor...”. Părintele Constantin şi-a găsit sfârşitul în 1943, la vârsta de 80 de ani. A murit în stradă, în mizerie, ca un boschetar, întrucât sovieticii îl izgoniseră din propria lui casă, încă din 1941, pe care o confiscaseră. În loc să fie cinstit, a fost acoperit de ocară. Părintele Constantin Popovici, care a luptat pentru Biserică şi pentru afirmarea ei intelectuală, a fost o mare personalitate la scara întregii Românii.


–        Şi a Ortodoxiei în ansamblu. Părintele Constantin Popovici şi alţii au fost printre cei care ne-au făcut dovada unei jertfe conştiente, asumate, pentru Hristos, primindu-şi cu seninătate cununa muceniciei.

– Pentru acest motiv am şi hotărât să dedicăm următorul număr al revistei Luminătorul pe anul 2010, în întregime, acestei mari personalităţi a Bisericii Ortodoxe Române.


– Ne puteţi da şi alte nume de martiri din Mitropolia Basarabiei?

– Mă gândesc la numele preotului Nicolae Ciobanu, un tânăr intelectual, membru al Sfatului Ţării, care a votat Unirea din 1918. Părintele Nicolae Ciobanu a fost deportat de sovietici în regiunea Vorkuta, dincolo de Cercul Polar, condamnat fiind la 10 ani de detenţie. La Vorkuta l-a întâlnit în lagăr pe părintele Vasile Ţepordei. În 1941, părintele Nicolae Ciobanu le-a adresat autorităţilor sovietice o cerere de repatriere în interiorul României, dar cererea sa ajunge, până la urmă, pe mâna NKVD-ului de la Chişinău şi la 7 noiembrie 1941 este ucis mişeleşte şi moare în GULAG.
Moare ca martir…

– Da, moare ca martir, departe de ţara şi de credincioşii săi, de care a fost despărţit cu forţa. Aş vrea să menţionez şi viaţa unui alt preot, pe care l-am amintit deja, arhimandritul Varlaam Chiriţă.


– Cel care a avut un moment de rătăcire în 1940, când a întâmpinat cu flori tancurile sovietice, nutrind iluzia că regimul sovietic ar fi favorabil Bisericii Ortodoxe. Se ştie că părintele Varlaam Chiriţă a făcut în perioada interbelică un soi de disidenţă în raport cu mitropolitul Gurie Grosu, împotriva căruia trimitea plângeri neîntemeiate la Patriarhia noastră din Bucureşti. Ce soartă a avut acest preot în timpul sovietic?

– Dumnezeu l-a adus până în punctul refacerii relaţiei sale cu El. Părintele Varlaam Chiriţă a avut parte de suferinţă, chinuri şi răzbunări atât din partea regimului totalitar comunist, cât şi din partea ierarhului trimis de Moscova în Basarabia. În 1953, părintele Chiriţă i-a trimis o scrisoare arhiepiscopului Nectarie, cel care a închis cele mai multe biserici la ordinul autorităţilor timpului.


– Da, un instrument în mâna regimului Stalin şi Hruşciov, care nu numai că nu a opus nici un fel de rezistenţă, ci, dimpotrivă, a manifestat exces de zel în opera de distrugere a Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

– Părintele Chiriţă îi scria arhiepiscopului Nectarie: „Vă felicităm pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ, vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei de la Moscova pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti s-a încununat de succes. Temporar, puteţi jubila”. Este mai mult o scrisoare de revoltă, decât de felicitare.


– Dar cu suficientă ironie în adresa ierarhului instalat de Moscova aici…

– Pentru această atitudine, la 31 iulie 1958, arhimandritul Varlaam Chiriţă este caterisit la propunerea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, nefiind reabilitat niciodată. Îşi sfârşeşte viaţa umilit de Biserica Rusă, slujind doar în calitate de cântăreţ în diverse parohii.


– Bine, acesta este un caz de nedreptate, nu şi unul de martiriu…

– Aşa este. Vreau să spun însă că printre creştinii martirizaţi de sovietici au fost nu doar preoţi, dar şi foarte mulţi credincioşi, adică mireni. Mirenii au fost cei care au protestat de fiecare dată împotriva închiderii bisericilor şi mănăstirilor, au cerut întoarcerea preoţilor şi călugărilor din deportare sau i-au apărat pe cei rămaşi. Este semnificativ cazul închiderii mănăstirii Răciula, la 1 iulie 1959. Până în această dată creştinii au opus rezistenţă dârză timp de nouă zile. Atunci autorităţile l-au împuşcat pe David Simeon şi pe alte trei persoane: Ilarion Mocreac, Dionisie Daniţă şi Gheorghe Porcar. Alte şase persoane au fost arestate şi condamnate la ispăşirea unor pedepse de la 4 la 15 ani privaţiune de libertate.

– Revenind însă la 1940, ce alte nume de martiri basarabeni mai putem invoca?

– Bunăoară, Anton Cernăuţeanu şi fratele acestuia, Petru Cernăuţeanu, preoţi din Chişinău. Despre părintele Anton se ştie că s-a născut la Chişinău, în anul 1900. A slujit şi în Ismail. Fraţii Cernăuţeanu au fost arestaţi direct de pe stradă, în Chişinău, şi deportaţi în Siberia, de unde nu s-au mai întors. În amintirile sale din 1941, preotul memoralist V. Cazacu descrie arestarea preoţilor Cernăuţeanu astfel: ”La începutul lunii februarie 1941 s-au întâlnit în oraşul Chişinău mai mulţi preoţi ce voiau să se repatrieze. La colţul străzii Alexandru cel Bun microfonul bolşevic reda o lecţie antireligioasă, împotriva sfintelor moaşte. O parte din credincioşi, împreună cu fraţii preoţi Cernăuţeanu, au început să combată cele auzite. Peste câteva minute un agent al NKVD-ului îi arestează pe preoţii Cernăuţeanu, neştiindu-se nimic până astăzi de soarta lor”. Apoi, trebuie să amintesc şi despre preotul martir Ioan Pânzaru, născut în satul Balatina, din judeţul Bălţi. A fost preot în satul Şaptebani, Râşcani. A murit pe scaunul electric, la Comisariatul de miliţie Râşcani, fiind înmormântat la Balatina, după cum ne-a mărturisit nepoata sa, Raisa, în anul 2008. Documentele timpului ne arată că „o amendă în sumă de 18 161 de ruble i-a fost impusă preotului Ion Pânzaru pentru încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte şi i s-a intentat un proces penal de către procuratura din raionul Râşcani”. Un alt nume este cel al preotului Gheorghe Tudorache, paroh în satul Gruzeşti, judeţul Lăpuşna. A fost asasinat în 1941, de către bolşevici. Despre acest preot unele ziare au scris că s-ar fi găsit printre cadavrele descoperite în 1941, în subsolurile fostului consulat italian din Chişinău. Menţionăm că în 1941, în curtea consulatului italian din Chişinău, de pe strada Viilor nr. 125, unde se instalase sediul NKVD-ului sovietic, au fost descoperite, în vara aceluiaşi an, peste 85 de cadavre, dintre care un grup de 15 persoane, aruncate într-o groapă comună, aveau mâinile şi picioarele legate, totodată, s-au găsit şepci de elevi. Unele cadavre erau îmbrăcate sumar (pijamale, cămăşi de noapte), fapt care denotă că au fost ridicaţi în timpul nopţii de acasă şi executaţi fără a fi cercetaţi. Relatările unor martori oculari, făcute după mai bine de patruzeci şi cinci de ani sunt zguduitoare. Unul dintre aceştia, Tudor Busuioc din Chişinău, declara, peste ani, următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate. Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (...), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (...), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurare”. Printre cei asasinaţi în faţa consulatului italian erau doi preoţi şi se afirmă că numai unul dintre ei, Gheorghe Tudorache, a fost identificat. Deşi cazul preotului Gheorghe Tudorache rămâne neclar, părintele Vasile Ţepordei relatând că părintele Gheorghe a fost, în 1940, deportat în Siberia şi „…în 1948, când i-a expirat pedeapsa de 8 ani, a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Krasnoiarski Krai... Spre sfârşitul lui 1948 trăia”, cert este însă faptul că şi părintele Gheorghe Tudorache a fost o victimă a dictaturii comuniste, un preot martir al Bisericii noastre.


– Care sunt sursele de informare şi documentare ale Sfinţiei Voastre? Este foarte greu să colectezi informaţii despre cazurile concrete de împuşcare, schingiuire, surghiunire a preoţilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei, creştini care şi-au asumat destinul şi s-au opus vitregiei timpurilor, rămânând fideli până la capăt lui Hristos şi Bisericii Lui…

– În 2004, când mi-am schiţat teza de magistru în drept cu tema „Politica antireligioasă a statului sovietic”, pentru susţinere în cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, am avut acces la materiale de arhivă. Preocuparea mea a fost să studiez relaţiile dintre statul sovietic ateu şi Biserica Ortodoxă. Am cercetat actele juridice elaborate de organele puterii de stat şi cele de partid, de la Constituţie şi legi, până la decizii ale organelor administraţiei raionale şi locale, care reglementau activitatea cultelor religioase din Basarabia. Am cercetat în arhive şi diferite plângeri, scrisori, proteste vizavi de maltratările ce se întâmplau aici, în Basarabia. În paralel, mi-am făcut o mapă în care am colectat orice informaţie despre preoţii şi credincioşii maltrataţi, deportaţi sau martirizaţi. Am citit mai multe scrisori ale preoteselor ai căror soţi erau deja împuşcaţi, dar despre a căror martirizare acestea încă nu ştiau. De regulă, aceste scrisori, negăsindu-şi destinatarii, se întorceau de la Vorkuta, din Kazan sau din alte locuri la Securitatea din Chişinău.


– La ce arhive aţi avut acces? Arhiva de stat? Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate?

– Doar la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Bineînţeles că aş dori să aflu ce mărturii păstrează Arhiva Securităţii despre preoţii noştri martiri. Mi-aş sacrifica mai multe săptămâni de zile pentru aşa ceva. Cele mai multe informaţii despre aceşti înaintaşi ai noştri martirizaţi de sovietici se află anume acolo. O altă sursă de informare pentru mine a fost presa timpului: Luminătorul, Raza, Misionarul şi altele. Mi-au fost de folos şi unele Anuare care au apărut în România după 1940. Am amintit aici deja despre Jurnalele preoţilor basarabeni refugiaţi în interiorul ţării şi care au fost martori ai suferinţelor îndurate de creştinii din Basarabia. Desigur, mi-au fost de ajutor şi unele reviste, monografii şi studii publicate de-a lungul timpului până astăzi.


– Tabloul pe care îl avem acum despre suferinţele preoţilor şi credincioşilor basarabeni este unul mai larg şi cuprinzător…

– În Patriarhia Română există cercetări serioase în acest subiect, pe când aici, la noi – mai puţin. Avem datoria de a ne îndeplini această misiune nobilă, sfântă aş spune, de cinstire a înaintaşilor şi a jertfei lor pentru Biserica lui Hristos.


– Şi asta în timp ce Basarabia a fost prima parte a teritoriului nostru etnogenetic care a ajuns victimă a ateismului sălbatic. Lumina trebuie pusă în sfeşnic, nu ţinută sub obroc.

– Eu îmi propun să mă bazez pe documentele arhivistice, pe mărturiile orale ale contemporanilor sau ale rudelor celor trecuţi dintre noi şi pe studiile efectuate până acum. Îmi propun să alcătuiesc pentru fiecare preot, mitropolit, arhimandrit, monah sau monahie (au fost călugăriţe de la Jabca împuşcate de sovietici în 1941!) câte o biografie, astfel încât să se cunoască ce înaintaşi am avut şi că aceşti oameni au fost împuşcaţi sau ucişi în alt mod.


– Asta sub aspect istoric, dar cum privim aceste cazuri sub aspect teologic? Este vorba de martiriu şi de sfinţenie sau ar putea avea cineva îndoieli sau semne de întrebare?


–  Nu cred că putem avea rezerve în privinţa sfinţeniei acestor martiri, pentru că există mărturii din câte 4-5 izvoare arhivistice diferite care ne vorbesc despre acelaşi lucru în fiecare caz aparte. Cei care ar putea avea eventual semne de întrebare în această privinţă habar nu au ce alte mărturii şi documente se mai ascund în arhivele Securităţii şi chiar la Arhiva Naţională. Îmi doresc ca rezultatul acestei cercetări pe care o întreprind de mai mult timp să fie canonizarea sfinţilor martiri basarabeni, ca preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei să aibă exemple pilduitoare în faţa lor, modele de urmat, ca fiecare să ştie ce rost avem în lume, cum să ne trăim şi să ne sfârşim viaţa, să avem şi o credinţă mai puternică în Hristos şi în viaţa veşnică de dincolo de acest paravan al vieţii pământene. Sper că după încheierea acestei cercetări şi odată cu elaborarea unui studiu istorico-arhivistic să se pronunţe şi autorităţile ştiinţifice de la noi. Iar mai apoi, Mitropolia Basarabiei ar putea înainta Sfântului nostru Sinod de la Bucureşti propuneri concrete în vederea recunoaşterii canonice a sfinţeniei unora dintre fiii, fiicele şi slujitorii Bisericii care şi-au sfârşit viaţa în chip martiric.

– Dincolo de orice îndoială, chiar pornind de la elementele ce ne stau la dispoziţie, aceşti oameni sunt sfinţii lui Dumnezeu.

– Când această recunoaştere canonică se va întâmpla, vom putea să ne gândim – de ce nu? – şi la instituirea unei Duminici a Sfinţilor basarabeni.


– Dacă privim harta hagiografică a spaţiului nostru etnogenetic, observăm că partea lui de la răsărit de Prut reprezintă o pată albă, o zonă care nu ar fi dat sfinţi, nu ar fi rodit şi nu ar fi vlăstărit sfinţi. Şi asta chiar dacă avem posibilitatea să constatăm că pământul nostru de la răsărit de Prut şi de la răsărit de Nistru a fost, de foarte multe ori, un pământ al jertfei pentru Biserica lui Hristos.

– Biserica Ortodoxă Rusă nu a avut ezitări în acest sens. Acolo unde jertfa este evidentă, s-a procedat de mult timp la recunoaşterea ei, la canonizări ale martirilor. Noi, aici în Basarabia, ne-am împotmolit cumva în această privinţă, dar nu este niciodată târziu să ne ducem la bun sfârşit misiunea sfântă de cinstire după cuviinţă a martiriului creştin, ca şi apostolatul nostru de astăzi să fie unul mai eficient.


– Părinte Viorel, vă urez mult succes în această activitate temerară şi de mare utilitate pentru Biserica noastră. Doamne ajută!