Vania Moiseev, un tânăr martir din Volintiri

MOISEEV Ivan Vasilievici (1952-1972)

          Scumpi fraţi şi surori! Ne amintim cu o adâncă durere că la 16 iulie 1972 în or. Kerci, în al doilea an al serviciului militar, pentru mărturisirea despre Dumnezeul adevărat şi atotputernic a fost omorât tânărul creştin Ivan Moiseev. Acest tânăr simplu, care îl iubea sincer pe Domnul, după sosirea în unitatea militară, se ruga lui Dumnezeu în locuri retrase. Pentru aceasta a fost scos în repetate rânduri înaintea regimentului pentru a fi expus batjocurii generale. Ofiţerii de armată, bătându-şi joc în mod public de el din primele zile ale slujbei, l-au făcut obiectul atenţiei generale, în speranţa că în felul acesta vor exercita o presiune asupra lui şi Vanea se va lepăda de credinţa în Dumnezeu. Doi ani de serviciu în armată au fost pentru fratele scump ani de torturi continue şi de batjocuri monstruoase. Dar tânărul vestitor rămânea neclintit şi suporta cu bărbăţie încercările. Drept răspuns, ca o îndurare deosebită, Domnul îi trimitea pentru mângâiere şi îmbărbătare îngeri şi însoţea cu minuni şi semne mărturia lui despre Hristos, care era simplă, ca însăşi adevărul. Şi, întrucât ofiţerii şi lucrătorii KGB-ului interesaţi nu puteau opune nimic credinţei lui vii, l-au torturat, iar apoi l-au înecat pe acest martor al lui Dumnezeu. Privind la fotografia lui Vanea, transmisă de părinţi, cu urmele bătăilor şi ale chinurilor, cu adevărat ai vrea să spui: „N-a murit, ci doarme". Doarme liniştit, ca un copil încrezător, care nu şi-a pătat cu nimic cugetul. Nu e departe vremea când te vei ridica, scumpul nostru frate-mucenic, pentru a primi cununa slăvită. Viaţa ta scurtă, dar sfântă, strălucitoare ca o stea în toiul nopţii şi însăşi moartea au devenit o mărturie vie despre Hristos. Şi această predică va vorbi mult timp şi după moartea lui. Despre moartea de martir a fratelui Vanea noi am aflat din comunicarea părinţilor. Pentru ei moartea fiului n-a fost ceva neaşteptat, deoarece el le comunica în scrisori despre batjocurile faţă de el şi a povestit de asemenea şi personal în timpul permisiei, cu opt zile înainte de moarte. Publicăm mai jos în întregime comunicarea părinţilor, scrisorile care s-au păstrat ale lui Vanea, scrisoarea deschisă a participanţilor la înmormântare precum şi mărturisirea personală despre cele trăite, înregistrată pe bandă de magnetofon.

Consiliului Bisericilor CEB din URSS

Consiliului Rudelor întemniţaţilor din URSS

de la Moiseev Vasile Trofimovici,

Moiseeva Ioana Konstantinovna,

care locuiesc în satul Volontirovca,

r-nul Suvorov, RSS Moldovenească

COMUNICARE

...Am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră... Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei. Apoc. 6. 9-11

Scumpi fraţi şi surori!

           Suntem nevoiţi să completăm necazurile dumneavoastră permanente pentru Isus Hristos. Fiul nostru, Moiseev Ivan Vasilievici, anul naşterii — 1952, membru al bisericii CEB din Slobozia, făcându-şi serviciul militar în or. Kerci, u/m 61968 „T", la 16 iulie 1972 a murit cu moarte de mucenic pentru mărturia despre Isus Hristos. Bătut, rănit, fript cu fier încins, fiind încă viu, el a fost înecat în Marea Neagră la adâncimea de 156 cm înălţimea lui fiind de 185 cm. „Moartea a survenit în urma violenţei" — astfel se menţiona în procesul-verbal al expertizei efectuate în timpul disecării. Fiul nostru a împlinit numărul celor omorâţi pentru CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU. Suntem îndureraţi, dar ne şi bucurăm de lupta credinţei lui în suferinţe. în viaţa sa el L-a iubit pe Isus Hristos mai mult decât orice pe lume şi a dovedit lucrul acesta. în scrisorile sale de dinainte de moarte adeseori ne amintea: „Dacă iubiţi în lume ceva ori pe cineva mai mult decât pe Isus, nu veţi putea să-l urmaţi..." Privind la Bunul învăţător, el credea ferm şi suferea.  

           Fie ca această floare vie, care şi-a dat aroma tinereţii sale pe cruce, să servească drept un bun exemplu pentru pentru toţi tinerii de orice naţionalitate de a-l iubi pe Hristos aşa cum l-a iubit fiul nostru Vanea. Rugăm să se comunice prin revistă că asupra noastră s-au abătut încercările. Dar credincios este Dumnezeu, care ne va ajuta să le îndurăm.

Rudele lui Vanea: tata, mama,

1 august 1972                                                                                                          fraţi si  soră — familia Moiseev

Ultimele scrisori ale lui Vanea Moiseev

 27.XII 1970 Salut din Feodosia

          Vă felicit pe toţi cu Naşterea lui Isus Hristos şi aş dori ca în timpul când veţi citi scrisoarea mea să aveţi Pace de la Domnul şi să nu vă întristaţi de mine. Cred că ştiţi totul, sau pe mine m-au amăgit că au vorbit cu tata. Ştiţi că eu n-am luat automatul, adică arma în mână, şi nici jurământ n-am depus, căci astăzi a fost. Dar încă seara aceasta — a treia zi după Crăciun pe nou — sunt slobod, cu toate că de acum nu voi mai fi slobod. Tată şi mamă, şi toţi ceilalţi, azi e a 5-a zi de când am început lupta mea. De acum am stat în faţa a patru colonei, dar locotenenţi-colonei şi maiori erau şi mai mulţi. Si Domnul a biruit totul. Pe mine mă aşteaptă ceva îngrozitor, dar nu mă tem. Eu n-am tremurat înaintea lor. O, de v-ar da Domnul şi vouă o aşa tărie şi credinţă ca să ştiţi ce să răspundeţi la diferite întrebări. Răspuns nu aştept, aşteptaţi de la mine altă adresă. Şi acum, astăzi ne-au mutat în alt loc, dar în acelaşi oraş... Cu bine. Lui Sioma şi Galei multă sănătate. Bunicii sănătate şi credinţă în Domnul. Tuturor şi adunării salutări fierbinţi.

De la fiul dumneavoastră Vanea.

15 iulie 1972

             Vă trimit un salut creştin, iubiţi părinţi! Am primit scrisoarea dumneavoastră şi m-am bucurat. Vreau să spun că, prin îndurarea Tatălui plin de dragoste, sunt sănătos. Eu v-am scris, când Domnul mi-a descoperit, care este cea mai dreaptă cale şi cum trebuie să fie toţi creştinii...

              Dragii mei părinţi! Când am fost acasă, Iliuşa a învăţat şi mi-a cântat un psalm. Vă rog să-l scrieţi. Iliuşa, mai învaţă psalmi şi învaţă-i pe cei mai mari, ca să cânte, pentru că ei nu ştiu. Ieri am fost la adunarea de la Kerci şi m-am întâlnit cu fraţii din partea locului din altă adunare. Ei sunt ca şi noi, nu-s cu uniunea. A fost un frate din Soci. Ştiu şi ei despre mine. întâlnirea a fost foarte bună. Toţi cei de aici şi din Soci transmit un salut în Domnul tuturor fraţilor din Moldova. Iubiţii mei părinţi! Domnul mi-a descoperit calea şi trebuie să merg pe ea. Şi eu am hotărât să merg. Dar nu ştiu dacă îmi va fi dat să mă întorc, pentru că această bătălie e cu mult mai grea decât a fost cea dintâi. Cu mult mai grea şi mai multă luptă voi avea acum decât am avut. Dar nu mă tem. El merge înaintea mea. Să nu vă îndureraţi, iubiţi părinţi, pentru că eu îl iubesc mai mult pe Isus decât pe mine însumi. Îl ascult pe El, cu toate că trupul se cam teme ori nu vrea să împlinească totul, aşa că nici viaţa nu mi-i atât de scumpă cum mi-i scump el. Nu voi trăi după voia mea, ci cum va vrea Domnul. El va spune să merg şi eu voi merge. Nu vă întristaţi dacă aceasta va fi ultima scrisoare a fiului dumneavoastră. Pentru că şi eu singur, când văd şi aud vedeniile, aud cum vorbesc îngerii, şi chiar mă mir şi nu-mi vine a crede că Vanea, fiul dumneavoastră, vorbeşte cu îngerii. Pentru că el, Vanea, tot a avut păcate şi greşeli, dar prin suferinţe Domnul l-a curăţat. Şi el nu trăieşte cum vrea, dar cum vrea Domnul. Mai scriu şi celor care nu cred în Domnul nostru Isus. Voi vă numiţi antihrişti, să ştiţi, deşi nu credeţi că este Domnul, care mi-a dat viaţă, pentru că trupul acesta era mort. Să ştii şi tu, Semion, iubite frate, că Tatăl ceresc îţi dă şi ţie viaţă. Chiar şi eu am obosit mult cu tine. Să ştii şi tu, Sioma, că este Domnul. Crede-mă că am vorbit cu îngerii şi am zburat cu ei chiar pe o altă planetă, unde ne aşteaptă o viaţă fără sfârşit. Credeţi, dacă vreţi, şi cei care încă nu ştiţi despre o altă viaţă. Eu vă scriu pentru că am văzut toate acestea...

31 iunie 1972

         

        Vă salut pe toţi cu marea dragoste a lui Isus Hristos. Vă scrie fratele vostru cel mai neînsemnat în Hristos Vanea. Vă mai pot scrie această scrisoare liber şi puteţi să aflaţi că după întâlnirea bucuroasă cu Serghei a fost nu numai o furtună, dar mai multe. Eu eram bucuros pentru toate. Când nu e furtună, nici vreun vântişor, atunci parcă ţi-i urât, de aceea m-am deprins deja cu orice furtună. O, ce bine şi ce minunat e acolo, departe de pământul nostru! Ce bucurie e acolo! O, fraţilor, să mergem cu toţii înainte, să nu vă fie groază dacă va trebui să mergeţi prin foc, mergeţi înainte, spre ţel! Dacă inima va iubi altceva mai mult decât pe Hristos, atunci nu-l vei putea urma. Acum am să vă scriu ce fel de trupuri au îngerii. (Şi noi o să avem astfel de trupuri dacă vom fi credincioşi până la moarte.) Am vrut să văd un înger şi am văzut, am văzut cum sunt îmbrăcaţi şi v-am povestit. Dar trupurile îngerilor nu sunt ca ale noastre. Corpurile lor nu te împiedică să vezi mai departe. Te uiţi şi poţi vedea prin ei ca prin sticlă. Pe dinăuntru şi pe dinafară ei sunt curaţi-curaţi, ca cristalul, ca oglinda. Şi poţi vedea totul, înăuntrul lor nu este nici un păcat, nici o greşeală. în astfel de trupuri duhovniceşti vom fi îmbrăcaţi şi noi cândva. în asemenea trupuri toţi îl vom putea vedea şi pe Isus, şi pe îngeri, şi pe Tatăl ceresc şi atunci vom şti ce gândeşte altul sau vecinul. O, ce bucurie, ce curăţie şi ce iubire este acolo, cât de curaţi-curaţi sunt toţi! Dacă am lustrui o sticlă, totuna ar fi mai murdară decât acele trupuri. Aştept cu nerăbdare răspuns. Vă doresc tuturor să mergeţi înainte spre Ţara cerească.

Fără dată

         

       Pace vouă, iubiţi părinţi. M-au vizitat nişte fraţi în Hristos din Zaporojie. Mă bucur, deşi sunt din adunarea uniunii (e înregistrată). Ei m-au trădat săptămâna trecută pentru că l-am propovăduit pe Hristos. Cu toate că sunt soldat, eu lucrez pentru Domnul, deşi am greutăţi şi încercări. Isus Hristos mi-a dat ordin să vestesc Cuvântul vieţii în oraş, în orice adunare, în unitate: ofiţerilor şi soldaţilor. Am fost la statul-major al diviziei şi la secţia specială. Deşi nu pentru mult timp, dar Domnul a făcut aşa, încât şi acolo a fost bine, că am vestit cuvântul lui celor superiori. Am fost şi mai mult strâmtorat şi alungat de acolo. Vor fi mântuiţi aceia care vor trăi nu după voia omenească, ci după voia lui Dumnezeu. Păziţi dar poruncile lui Isus. O să auziţi mai târziu că am multe minuni şi descoperiri.

Cu Domnul, Vanea.

9 iunie 1972

         

        Saluturile fiului dumneavoastră curând se vor sfârşi, dar, fiind fără putere, vă salut acum cu dragostea lui Isus Hristos şi cu pacea lui Dumnezeu! Mi s-a interzis să-l propovăduiesc pe Isus. Am chinuri şi încercări, dar le-am spus că nu voi înceta să duc vestea despre Isus. Domnul i-a făcut de ruşine înaintea întregii unităţi, fiindcă ei m-au încercat şi s-a ridicat soldatul cela, care plecase în permisie, şi a povestit despre toate, şi a întrebat: „A cui putere a fost?" ...E mult de lucru şi eu mă duc la ordinul lui Isus. Încercările sunt mari şi chinurile nu-s uşoare. Am multe de scris, dar nu pot să scriu în scrisori. Aştept întrevederea cu Serghei şi să împlinesc ordinul lui Isus. Acum să nu ne ruşinăm să vorbim despre Domnul. Toţi văd minunile şi spun: „Cu adevărat este Dumnezeu!" Voi semăna şi voi merge înainte cum mă învaţă Domnul prin Duhul Sfânt şi prin îngeri. Nu vă supăraţi, eu îmi depun toate străduinţele în această lucrare. Şi să ştiţi că pentru trup nu e uşor. Aici eu merg la adunare, deşi mi-a fost interzis. Fraţii au transmis tuturor salutări, şi eu transmit salutări tuturor: la Slobozia, la Ermoclia. Lui Senea şi Galei le doresc să vină la credinţă şi să vadă puterea Domnului, că El este. La fel cum aici toţi şefii şi soldaţii spun că este Dumnezeu şi se tem, căci văd minunile şi puterea Lui. Bunicii îi doresc de asemenea să vină la credinţă şi să ştie că drumul pe care merge ea duce în iad. Credeţi în Evanghelie câtă vreme vă cheamă Isus Hristos şi El vă va dărui viaţa veşnică. Eu nu pot da viaţă. Dacă veţi auzi că sunt în libertate, să ştiţi că aici în or. Kerci, am lăsat un carneţel, în care am scris minunile. Poate că voi o să veniţi ori ei la voi — Domnul ştie totul. Fiţi creştini adevăraţi. El vă va întări şi vă va trimite putere. Cereţi, căci El e bogat faţă de toţi şi tot ce doriţi — vă va da fără plată. Eu n-o să vă uit în rugăciunile mele.

Cu Domnul, Vanea.

11 iulie 1972

         Vă salut pe toţi cu dragostea lui Isus Hristos! Vă scrie această scrisoare Vanea. Sunt foarte bucuros pentru voi şi poate că o să ne mai vedem. Puteţi afla că permisia mi-a fost interzisă în mod categoric. Dar munca pentru Hristos e în toi şi nu vreau să mă laud, dar vreau să ştiţi şi să nu ne uitaţi în rugăciunile voastre pentru noi. În seara de 10 iulie îl propovăduiam pe Isus şi s-a pocăit un soldat. Eram foarte bucuros, şi m-am umplut de şi mai multă putere. Nu m-am întâlnit încă cu Serghei. Slavă Domnului pentru toate. Dacă o să ne întâlnim, am să vă povestesc amănunţit, dar să scriu nu pot... Mai mult, mi se pare, n-o să mă mai vedeţi... dar dacă vă gândiţi să veniţi la mine, degeaba. Eu n-am să uit de voi în rugăciuni. Am să mă străduiesc mult să mă întâlnesc cu Serghei. Poate că ultima lucrare am îndeplinit-o de-acum. Primiţi un fierbinte salut creştin de la fratele vostru cel mai neînsemnat Vanea. Transmiteţi tuturor salutări. Răspuns nu aştept şi vă rog să nu scrieţi. La revedere. Cu Domnul, scumpi prieteni. Mi s-a făcut milă de voi, dar ţin minte un lucru: mă duc să împlinesc ordinul lui Hristos.

Salutare de la Vanea.

13 iulie

          Am primit, frăţioare, scrisoarea ta şi am întârziat cu răspunsul, pentru că a fost o furtună puternică. La Serghei au găsit şi i-au luat ilustrate şi literatură. Părinţilor să nu le povesteşti îndată. Spune-le: Vanea mi-a scris scrisoare şi mi-a scris aşa: el, la ordinul lui Isus Hristos, se duce la luptă, iar această luptă e creştină şi nu se ştie dacă se va întoarce. Vă las ca urare tuturor, scumpi prieteni, tineri şi bătrâni, un verset: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apoc. 2. 10). Primiţi, poate, cel din urmă salut pe acest pământ de la cel mai neînsemnat frate al vostru Vanea.

„Nu te-ntrista, ci crede şi fii tare:

Domnu-ntunericul din jur va-mprăştia,

Te va-ncălzi cu drag raza de soare

Şi calea grea El iar ţi-a lumina.

Chiar norul negru cerul de-ţi închide

Şi soarele se-ascunde-n calea ta,

Să nu uiţi: Cel puternic e cu tine..."

/Din carneţelul lui I. Moiseev/

SCRISOARE DESCHISĂ

tuturor copiilor lui Dumnezeu, care alcătuiesc

Biserica Domnului nostru Isus Hristos

...Unii... n-au vrut să primească izbăvirea,

care li se dădea, şi au fost chinuiţi... Evr. l i . 35

...Martorul Meu credincios, a fost ucis...

Apoc. 2. 13

Preaiubiţi în Domnul fraţi şi surori!

          Vă aducem la cunoştinţă un eveniment dureros. Această durere este durerea noastră comună, căci toţi alcătuim o singură Biserică, un singur Trup al lui Hristos. La 17 iulie 1972 fratele Moiseev Vasile Trofimovici şi soţia lui Ioana Konstantinovna au primit o telegramă urgentă din or. Kerci, u/m 61968 „T": „Fiul dumneavoastră Moiseev Ivan Vasilievici a murit tragic". Când li s-a dat corpul neînsufleţit al fiului, rudelor li s-a înmânat certificatul lui de deces, unde în rubrica: „cauza morţii" era scris: „Asfixie mecanică prin înecare". în actul expertizei în timpul disecţiei figurează: „Moartea a survenit în urma violenţei". Înainte de înmormântare sicriul a fost deschis şi, examinând corpul decedatului, toţi s-au îngrozit: în regiunea inimii erau şase împunsături adânci, pe cap în partea stângă şi în dreapta — răni şi leziuni, spatele şi picioarele aveau urme de lovituri puternice, pe piept avea arsuri mari, astfel încât se auzea ciocănitura degetului pe piele. În jurul gurii — vânătăi. Ştiindu-l pe Vanea ca un martor credincios al lui Hristos, noi declarăm: el a fost torturat şi chinuit pentru Isus. La 16 iulie 1972 pentru el se încheia ultimul termen de cugetare*, acolo el a fost chinuit şi întrucât rămânea credincios lui Dumnezeu, cei ce îl chinuiau n-au auzit de la el vreun cuvânt de lepădare. Atunci, ascunzându-şi urmele, de viu, l-au înecat cu forţa în mare la adâncimea de 156 cm, înălţimea lui Vanea fiind de 185 cm. Lângă sicriul fratelui omorât a fost multă lume: fraţi, surori din partea locului şi veniţi, care au săvârşit cu o adâncă evlavie această slujbă pentru Domnul. înmormântarea a avut loc la 20 iulie a. c, în a doua jumătate a zilei cu cântarea imnurilor şi cu texte pe coroane în limbile moldovenească şi rusă: „Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig", „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul", „Am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu". Iată faţa adevărată a ateilor. Ei îşi umplu măsura nelegiuirilor, lucru despre care mărturiseşte astăzi moartea de martir a scumpului frate Moiseev Ivan Vasilievici. Înmormântându-l pe fratele omorât Vanea, noi ne-am întors în localităţile noastre cu o teamă sfântă şi cu dorinţa de a-I sluji cu şi mai multă râvnă Domnului şi la fel ca fratele Vanea, să-I fim credincioşi până la moarte. Da, şi în zilele noastre s-au întâmplat lucruri nemaivăzute. Luaţi aminte la ele, sfătuiţi-vă şi vorbiţi. Povestiţi despre ele întregului popor care îl iubeşte pe Domnul. Povestiţi tuturor celor mari şi mici, ca toţi care au frica lui Dumnezeu şi care doresc fierbinte să se întâlnească cu Hristos — să tindă toţi cu un gând şi cu o inimă spre el apărând adevărul şi stând tari pentru el.

Fraţii şi surorile dumneavoastră ai bisericilor din Slobozia, Ermoclia, Tiraspol — participanţi ai înmormântării.

20 iulie 1972, satul Volontirovca

Despre cele îndurate

(Mărturisirea personală a fratelui Vanea Moiseev)

           După sosirea în unitate îmi căutam adesea un loc pentru rugăciune. Am observat o odaie unde până la ora 10 dimineaţa nu era nimeni. Deşteptarea soldaţilor e la ora 6. Mă îmbrăcam, mă duceam acolo şi mă rugam până la dejun. Soldaţii făceau exerciţii de înviorare, de front, iar eu mă rugam două ore. Uneori chiar întârziam la dejun, pentru că nu mă uitam la ceas. Astfel au trecut două luni. A sosit ziua încercării credincioşiei mele faţă de Domnul. Dumnezeu mi-a descoperit cum trebuie să procedez. În dimineaţa ceea m-am sculat la ora 5 şi m-am rugat. Pe la ora 9 m-am grăbit să intru în front: toţi mă aşteptau de acum şi mă căutau. Am fost nevoit să fac o dare de seamă înaintea comandantului de campanie pentru întârzierea mea. Lui i se raportase deja că sunt credincios. Maiorul a dat ordin să intru în formaţie şi a spus că voi fi pedepsit. Convorbirea cu el a continuat pe câmp. Soldaţii se ocupau cu milităria, iar eu discutam cu şeful pe altă temă. El a vrut să mă silească să mă dezic de convingerile mele. Când ne-am întors în cazarmă, am fost chemat din nou la comandant şi acolo mulţi şefi au discutat cu mine. Am fost pedepsit: să lucrez toată noaptea. Şi eu am lucrat cu bucurie, totodată cântam şi mă rugam. A doua zi iarăşi am lucrat. Soldaţii făceau exerciţii de front, iar mie mi s-a dat însărcinarea să spăl podeaua în cazarmă. Cazarma e mare. Trebuie să spăl cu peria şi cu săpun. Eu mă învoisem cu toate şi mă bucuram. Şefii au observat lucrul acesta şi, cât timp am spălat, mă chemau ba la unul, ba la altul. în sfârşit am fost chemat la comandantul diviziei. M-a întâmpinat locţiitorul lui şi am discutat cu el vreo trei ore. La început el striga la mine, apoi a încetat. Eu l-am întrebat: „îmi permiteţi să vă spun câteva cuvinte?" El mi-a permis gândind că m-a convins de acum şi că îl voi asculta. Dar eu întotdeauna îl ascult pe Dumnezeu, nu pe oameni. I-am spus: „Aţi strigat degeaba. Nu mă veţi speria cu strigătul". După aceasta am fost dus în altă unitate, unde toată ziua a discutat cu mine un colonel. Peste 20 de zile noi am făcut un marş de 500 de kilometri pentru şoferi şi am fost trimişi în oraşul Kerci. Acolo au început să mă încerce. Prima încercare: 5 zile nu mi-au dat nimic demâncare. Ei m-au întrebat: „Ai fost vreodată bolnav?" Am spus: „Nu, eu nu ştiu de spital". Credeau că peste 5 zile trebuie să mă îmbolnăvesc. Dar nu m-am îmbolnăvit, slavă Domnului! Mă rugam. Medicii m-au examinat la aparatul roentgen — nu mă îmbolnăvisem. Mi-au dat drumul. Au aflat despre lucrul acesta şefii şi au spus: „Daţi-i să mănânce, altfel ne veţi face de ruşine, dacă va muri de foame!" Eu nu mergeam cu ei în front şi nu cântam cântece cu ei. Apoi m-au pus la încercare în alt fel. Era de acum iarnă. Afară era zăpadă, un ger de 30 de grade. Soldaţii dormeau în cazarmă, iar eu eram scos afară şi mi se ordona: să stau în frig 5 ore. în uniformă de vară: numai în cămaşă, pantaloni, cizme şi şapcă. Pe ei nu-i interesa cum am să petrec timpul, numai să stau 5 ore afară. Iar eu tot timpul mă rugam, orice termen mi s-ar fi dat. După aceasta mă cheamau şi mă întrebau: m-am răzgândit ori nu. Şi din nou se repeta aceeaşi pedeapsă. Dar eu nu simţeam frigul. Şefii, dacă ieşeau afară şi stăteau 10-20 de minute, tremurau de frig. Se uitau la mine şi se mirau că nu se întâmplă nimic cu mine pe un asemenea ger. Se întâmpla că toată noaptea stăteam, chiar şi câteva nopţi la rând. Această încercare a ţinut două săptămâni. Îmi amintesc, prima dată când mi-au permis să dorm în cazarmă cu soldaţii, m-am dezbrăcat şi m-am culcat după semnalul la odihnă la ora 10 seara. Dormeam de acum, dormeau şi soldaţii, când deodată a venit la mine în zbor un înger şi-mi zice: „Ivan, scoală-te!" Mi s-a părut că e un vis. Eu m-am sculat, nu ţin minte cum m-am îmbrăcat. Din cazarmă noi n-am ieşit pe uşă, nici prin fereastră, ci s-a deschis podul şi acoperişul şi am zburat cu el pe o altă planetă. îngerul mi-a spus: „Pe această planetă vei merge după mine, pentru că nu ştii drumul". Şi eu mergeam după el. Ne-am apropiat de un râu, pe ale cărui maluri creştea iarbă mare. El a trecut, iar eu mă temeam.

El a zis: „De ce te temi?"

„De şerpi" — am răspuns.

        „Eşti cu mine, nu te teme! Aici nu e ca pe pământ. Şerpi aici nu-s". Şi eu am trecut la el. Acolo el mi l-a arătat pe un ucenic al lui Isus Hristos — pe Ioan. Ioan a fost primul pe care l-am văzut. El a venit în zbor şi mi-a povestit cum trăiesc ei pe acea planetă. Planeta aceea e luminată de o lumină strălucitoare, mai puternică decât lumina zilei pe pământ. Dar soarele acolo nu l-am văzut. Apoi îngerul mi l-a arătat pe prorocul David, pe Moise, iar apoi — pe prorocul Daniel. Dar eu n-am vorbit cu ei, ci numai îngerul vorbea cu ei. Când am mers mai departe, îngerul mi-a spus:

       „Am mers o cale lungă şi tu ai obosit". Ne-am aşezat sub un copac mare şi ne-am odihnit puţin. „Vreau să-ţi arăt oraşul ceresc — Ierusalimul cel Nou. Dar dacă vei vedea acest oraş aşa cum este, nu vei trăi, dar pentru tine mai este mult de lucru pe pământ. Noi vom zbura de aici pe altă planetă. Eu îţi voi arăta numai lumina acestui oraş, ca tu să trăieşti şi să ştii că este cu adevărat oraşul ceresc". Şi noi am zburat pe altă planetă, unde erau munţi înalţi. Nu ne-am ridicat pe munţii aceia. între munţi era o trecătoare adâncă, îngerul m-a pus în această trecătoare şi mi-a zis:

     „Priveşte în sus şi vei vedea lumina oraşului". Şi eu am văzut această lumină, care e mai strălucitoare decât soarele şi chiar mai strălucitoare decât arcul sudurii electrice. Am crezut că voi orbi, dar îngerul a spus: „Nu te teme, uită-te, nu ţi se va întâmpla nimic". Şi eu m-am uitat...

     „A sosit timpul întoarcerii pe pământ" — a spus îngerul. Şi noi am zburat. Ţin minte cum acoperişul şi podul s-au deschis şi ne-am pomenit în cazarmă. îngerul a stat de o parte a patului, iar eu de cealaltă. Am stat o secundă—două. Sergentul de serviciu în cazarmă a strigat: „Deşteptarea!" Şi îngerul a dispărut. Toţi soldaţii s-au sculat. Mă uit la mine: sunt îmbrăcat, patul mi-i aranjat. Eu am memorizat bine tot ce mi-a arătat îngerul. Vecinul meu s-a sculat (e şi el din Moldova) şi zice:

„Unde ai fost noaptea?"

Iar eu credeam că a fost un vis.

„Tu nu ţii minte cum m-am dezbrăcat şi m-am culcat să dorm?" — i-am răspuns eu.

„Da, într-adevăr, te-ai culcat împreună cu mine, dar după orele trei noaptea ai ieşit undeva, eu m-am gândit că ai plecat samavolnic în oraş".

„Hai să-l întrebăm pe sergentul de serviciu" — am spus. L-am întrebat pe sergentul de serviciu în cazarmă.

„N-a ieşit nimeni noaptea, — a răspuns el —, eu am stat lângă uşă".

       Atunci i-am povestit vecinului unde am fost, dar el n-a crezut. Două zile m-am aflat într-o astfel de stare, încât nu puteam înţelege: trăiesc pe pământ ori nu. Lucram cu autocamionul corect, simţeam totul, dar nu-mi venea a crede că sunt pe pământ. Apoi toate acestea au trecut. Dar minunea descoperirii lui Dumnezeu mă uimeşte până acum. Şefii deseori mă chemau la statul-major, discutau cu mine, mă interogau, mă ameninţau — totul se făcea cu scopul reeducării şi ca să nu am timp liber. Dacă mă chemau de 10 ori pe zi, apoi aceasta e puţin. Uneori mă chemau de 15-20 de ori. Odată compania noastră s-a adunat la învăţământul politic. La început s-au adunat vreo 20 de persoane. Comandantul de companie nu ştiu de ce n-a venit. Atunci soldaţii au hotărât să ţină o discuţie pe tema: ce deosebire e între Dumnezeul meu şi dumnezeul lor. Ei m-au întrebat:

„Cine e Dumnezeul tău?"

„Dumnezeul meu e atotputernic şi poate face totul" — le-am răspuns eu.

       Un sergent, un armean din Erevan, îmi zice: „Dacă Dumnezeul tău e atotputernic şi el e viu şi poate face totul, atunci să mă lase mâine să plec acasă în permisie, atunci voi crede în el!" Şi toţi soldaţii au întărit: „Da, dacă Dumnezeu îl va lăsa să plece, vom şti că într-adevăr este Dumnezeu. Iar deocamdată tot ce ne povesteşti tu — le luăm drept basme. Dar dacă Dumnezeu va face lucrul acesta, noi vom crede că el e viu şi poate face totul". Eu m-am rugat în duh şi Domnul mi-a descoperit: „Spune că eu pot face lucrul acesta". Atunci, adresându-mă sergentului, am spus: „Mâine vei pleca acasă în permisie, numai să îndeplineşti ceea ce-ţi voi spune". (El fuma.)

       „Aruncă ţigara — îi zic. El a aruncat-o. — Iar acum scoate pachetul din buzunar". El l-a scos şi l-a ars. Cât timp ţineam această discuţie, s-a adunat tot regimentul, 150 de persoane.

        Apoi au venit şefii şi ne-au repartizat la locurile de muncă. Seara iarăşi m-am întâlnit cu sergentul şi am discutat toată noaptea, am dormit doar două ore. El a promis că va crede. I-am dat unele sfaturi: cum să se comporte în drum, acasă. Părinţii lui sunt necredincioşi, nu ştiu nimic despre Dumnezeu. Dar cu şeful el nici vorbă n-a avut despre permisie. Dimineaţa, îndată după deşteptare, eu am fost trimis cu autocamionul după produse. Pe urmă soldaţii mi-au povestit că în regimentul nostru a telefonat de la Odesa un şef mare, un general, şi a dat ordin ca acest sergent să fie eliberat urgent, peste 10 minute, ca să plece acasă. Dar eu cred că acesta n-a fost general, un înger a telefonat. La statul-major i s-au întocmit documentele şi sergentul a plecat în permisie. Când au aflat soldaţii despre aceasta, le-au povestit ofiţerilor ce fel de „învăţământ politic" am avut ieri şi că s-a împlinit tot „ce a prevestit Ivan". Ofiţerii au trimis câţiva soldaţi după sergent, ca să-l întoarcă şi să combată astfel părerea generală a soldaţilor că Dumnezeul lui Ivan i-a dat permisie sergentului, dar era târziu. Sergentul plecase deja, soldaţii nu l-au ajuns. Când m-am întors în regiment, soldaţii m-au înconjurat şi mi-au povestit cu bucurie că el a plecat. N-am sfârşit vorba cu ei că îndată am fost chemat la statul-major. Acolo mă aştepta comandantul regimentului, un general-maior. La întrebarea lui despre cele întâmplate i-am povestit totul pe rând despre învăţământul politic de ieri...

      „Dar cum ai putut şti că el va pleca în permisie?" — întrebă generalul. I-am răspuns că lucrul acesta l-a făcut Dumnezeu. Pesemne, la ordinul generalului, au vrut să mă înlăture din această unitate, să mă ducă undeva mai departe, dar soldaţii mi-au luat apărarea. Au lăsat toţi lucrul şi s-au adunat lângă statul-major. Astfel am rămas în unitatea mea. După acest „învăţământ politic" noi am fost trimişi toţi pe terenurile desţelenite la strângerea roadei. Voiam să-l aştept pe sergent din permisie, dar am fost duşi într-o regiune de ţelină. În timpul lucrului pe terenurile desţelenite, după cum povestea mai departe fratele Vanea, Domnul i-a trimis pentru întărirea credinţei lui două vedenii. Una a văzut-o noaptea ieşind din cort. Pe cerul minunat şi strălucitor, plin de stele a apărut o panglică luminoasă. Dar eu nu puteam citi din cauza luminii puternice — povestea Vanea — şi am început să citesc pe litere, ca un băieţaş din clasa I. Acolo era scris: „Eu voi veni curând". După întoarcerea de pe terenurile desţelenite unitatea lor a continuat să lucreze în regiunea Odesa în satul Jovten, raionul Şireaevo. Terminând lucrul, coloana auto a unităţii militare în care îşi făcea serviciul Vanea s-a îndreptat spre staţia de cale ferată. Lui Vanea i s-a ordonat să se urce într-un autocamion defectat, remorcat de o altă maşină. Pe drum autocamionul s-a deteriorat cu totul, încât era imposibil să fie remorcat. Trebuia scos axul cardanic. Vanea s-a băgat sub maşină şi a început să-l scoată. Nici unul dintre soldaţii-şoferi nu s-a priceput să pună vreun suport sub roţi. Şi când, după eforturi îndelungate, îi reuşi să rupă axul cu o rangă de montat, el se feri la o parte, ca cardanul să nu cadă peste el. în momentul acesta autocamionul (ZIL-164), încărcat cu două tone de pământ, se urni din loc şi merse cu roata dinapoi peste umărul drept al lui Vanea. El reuşi doar să întoarcă capul şi să strige să se dea înapoi. Roata se opri pe pieptul lui. Au trecut câteva minute până ce şoferul maşinii care remorca a pornit motorul şi a dat înapoi... Autocamionul îi strivise lui Vanea umărul şi partea dreaptă a cutiei toracice. Două ore toată coloana a stat pe loc, până ce Vanea şi-a recăpătat cunoştinţa. Nu i s-a acordat nici un fel de ajutor medical. La ora 3 noaptea coloana a ajuns la staţia Zatişie, nici aici nu era vreun medic. Şefii, văzând că Vanea se ţine încă pe picioare, au hotărât să-l ducă cu eşalonul comun până la Simferopol, sperând să fie acolo în aceeaşi zi. Între timp mâna lui Vanea înţepenise deja, el respira greu. Eşalonul militar a sosit la Simferopol abia a treia zi!

* * *

         Am sosit la Simferopol noaptea, la ora 4 — povestea mai departe Vanea. — Abia la 9 dimineaţa am fost dus în spitalul militar. Acolo chirurgul m-a examinat, m-a pus să ridic mâna. Mâna stângă s-a ridicat, iar cea dreaptă a rămas nemişcată, înţepenise. Medicul mi-a examinat umărul şi mâna la aparatul roentgen şi m-a plasat într-un salon. A doua zi iarăşi am fost luat la aparatul roentgen pentru a mi se examina plămânii. Iarăşi am fost dus în salon şi nu mi s-a spus nimic. În ziua următoare mi s-a ridicat temperatura. A patra zi seara, era 26 noiembrie 1971, temperatura mi s-a ridicat până la 42 de grade. Să respir nu mai puteam. Mâna dreaptă era rece, nu simţeam nimic. Puteam sta culcat numai pe partea stângă. În timp ce în salon era cina, eu m-am ridicat din pat şi am început să mă rog cu voce tare aşa, de parcă mă aflam pentru ultima dată pe pământ. Toţi cei din salon auzeau rugăciunea mea. După ce m-am rugat, m-am culcat şi mai mult nu ţin minte nimic, în dimineaţa zilei următoare m-am trezit la ora 6 şi am văzut că stau culcat pe spate şi ambele mâini ale mele sunt ridicate în sus. Mă uit la mâna stângă — e clar că ea poate să se ridice astfel, mă uit la cea dreaptă — nu-mi vine a crede... Mă gândeam că e un vis. Am lăsat încet mâinile în jos. Cea dreaptă nu mă doare! Simt că pot să respir uşor şi liber. Am tras adânc aer în piept de două ori, ce-i asta?! M-am sculat din pat, am pipăit patul. Oare într-adevăr dorm? Am făcut gimnastică. Răsuflu liber! Atunci am început să mă rog, să-I mulţumesc Domnului. Dar totuna nu credeam că e în realitate. M-am gândit că e vis şi m-am culcat iarăşi. A venit medicul de serviciu să viziteze bolnavii. I s-a spus că s-a întâmplat ceva cu mine şi el s-a apropiat îndată de mine. Mi-a propus să-mi măsoare temperatura.

Eu i-am spus: „Nu am nevoie de termometru".

Atunci el zice: „Ia medicamente".

„Medicamentele dumneavoastră nu vor ajuta" — am răspuns eu.

El s-a uitat la mine şi s-a speriat, a gândit că mi-am ieşit din minţi.

       „Am văzut că dumneavoastră nu puteţi să mă lecuiţi — i-am spus eu — şi m-am adresat Medicului meu, care m-a vindecat în noaptea aceasta". Medicul s-a speriat şi mai tare. Atunci m-am ridicat, am luat termometrul, îmi era şi mie interesant să aflu ce temperatură am. Am luat temperatura — e normală, 37 de grade. Medicul s-a mirat şi a plecat. Apoi mă cheamă chirurgul în cabinetul său şi mă întreabă: „Ce s-a întâmplat?" I-am repetat aceleaşi cuvinte pe care i le-am spus medicului de serviciu. Ei aflaseră deja că sunt credincios şi au înţeles cărui Medic m-am adresat. Chirurgul deschise registrul şi zise: „Priveşte aici. Iată ce fel de tratament trebuia să-ţi aplicăm: mâna trebuia să ţi-o tăiem şi să ţi-o aruncăm, deoarece ea era cu totul inaptă, şi jumătate din plămânii tăi trebuia de asemenea să aruncăm! Astăzi trebuia să suporţi această operaţie. Iar acum pentru prima dată în viaţă văd că într-adevăr este Dumnezeu şi el te-a vindecat, pentru că noi n-am fi putut-o face niciodată!" Chirurgul avea rangul de locotenent-colonel al serviciului medical, în cabinetul lui în timpul discuţiei noastre erau prezenţi încă doi medici. Eu mi-am cerut învoire să plec în unitate. El a spus: „Da, astăzi îţi voi face formele de ieşire". A înscris totul în carnetul medical, mi l-a dat şi eu am plecat. Din spitalul militar trebuia să mai intru la statul-major al corpului, ca să primesc actele din regiunile de ţelină. La statul-major se aflau vreo 200 de soldaţi, care fuseseră cu mine la ţelină, şi toţi şefii noştri. Văzându-mă, ei toţi s-au mirat: cum de s-a putut întâmpla că peste 5 zile am ieşit din spital după o traumă foarte gravă?! Când le-am povestit ce s-a întâmplat cu mine la spital, ei au crezut că este Dumnezeu. La statul-major al corpului mi s-au eliberat actele, ordinul de serviciu şi am plecat la autogara. Am cumpărat bilet. Deodată se apropie un autoturism. Şoferul militar ieşi din ea şi mă chemă, în automobil se afla un colonel — medicul-şef din Crimeea. Când a aflat că operaţia n-a avut loc şi că mi s-au făcut formele de ieşire din spital, el s-a neliniştit foarte mult. Medicii i-au raportat despre vindecarea mea, însă el nu i-a putut crede şi a hotărât să mă întoarcă. Dar era târziu de acum. I-am lămurit pe scurt cum m-a vindecat Domnul, i-am arătat mâna, umărul şi el m-a lăsat să plec. în felul acesta m-am întors la Kerci, în unitatea mea, unde mulţi mă ştiau. Şi iarăşi toţi au rămas uimiţi aflând despre vindecarea mea minunată. În zilele încercărilor, despre care am povestit la început, am mai avut o arătare a îngerului. Când eram chemat necontenit la statul-major pentru convorbiri cu scopul reeducării, pe drum eu, de obicei, mă rugam şi cântam cântări duhovniceşti. Odată, mergând din parcul de autovehicule spre statul-major mă rugam şi priveam la cer. Deodată a început să se coboare o stea strălucitoare, care, apropiindu-se, devenea din ce în ce mai mare. Şi am văzut că acesta e un înger. El s-a coborât, dar nu chiar până la pământ, ci la vreo 200 de metri de la pământ şi mergea prin aer deasupra mea în aceeaşi direcţie încotro mergeam eu. El mi-a spus: „Ivan, du-te, nu te teme, Eu sunt cu tine". Aşa am mers până lângă uşa statului-major. Apoi s-a făcut nevăzut pentru mine, dar eu cred cu tărie că el era alături de mine când discutam cu şefii. Cu vreo două luni în urmă, ori mai mult, înainte de a fi trimişi într-o deplasare de lungă durată, m-am rugat toată noaptea. La ora trei ori patru noaptea Dumnezeu mi-a arătat pentru mângâierea sufletului meu un cor ceresc, care cânta cântarea: „Prin toate colţurile lumii..." în timp ce îngerii cântau această cântare, eu i-am văzut — toţi erau în haine strălucitoare de diferite culori. Când ei au dispărut, Domnul mi-a spus: „Aceasta e pentru mângâierea sufletului tău. Mâine vei pleca de aici". Aşa a şi fost. Voi citi acum din cartea Numeri 22. 31: „Domnul a deschis ochii lui Balaam, şi Balaam a văzut pe îngerul Domnului stând în drum, cu sabia scoasă în mână. Şi s-a plecat, şi s-a aruncat cu faţa la pământ". Iată aşa trimitea Dumnezeu în timpul acela îngeri la oamenii credincioşi, la fel şi astăzi el poate să arate îngerii săi tuturor celor ce cred în el şi să-şi descopere puterea sa! Vreau să mai citesc din Evanghelia după Marcu 14. 35: „Apoi a mers puţin mai înainte, s-a aruncat la pământ, şi se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la el ceasul acela". Scumpi fraţi, asemenea ceasuri de încercare sunt ceasuri grele. Şi mulţi din noi au asemenea ceasuri. Isus Hristos se ruga atunci. Şi el ştia tot ce îl aşteaptă înainte, iar noi nu ştim nimic. Vreau să vă chem la rugăciune. Să ne plecăm şi noi acum genunchii şi să ne rugăm Domnului cum Se ruga Isus Hristos". (Rugăciunea) Odată mergeam cu autocamionul încărcat cu pâine şi Dumnezeu mi-a descoperit în duh: „Micşorează viteza". Mă uit la indicatorul de viteză — 60 km şi mă gândesc: păi, e mică, de ce să micşorez viteza, nu m-am supus. Merg mai departe. Şi atunci Dumnezeu a deschis uşa din spate a maşinii şi pâinea se împrăştia pe drum, dar eu nu vedeam nimic. Deodată, mă uit — o pâine se rostogoleşte înaintea maşinii. Eu m-am mirat şi m-am oprit şi îndată m-am priceput că Dumnezeu mă opreşte. Cu mine mergea un sergent-major. Noi ne-am coborât şi ne-am uitat în urmă, iar acolo, pe o distanţă de vreo doi kilometri era împrăştiată pâinea.

— Vanea — a întrebat sergentul — cine a încuiat uşa?

— Noi amândoi — am răspuns.

— Da, aşa e. Eu lucrez de şase ani cu acest autocamion şi aşa ceva încă n-a fost. Uşa se încuie cu două zăvoare, dacă o loveşti, ea se încuie şi mai bine, ba mai este şi lacătul. Ea nu poate să se deschidă singură. Noi am închis-o, eu ţin minte.

— Şi eu ţin minte.

       Am adunat toată pâinea şi am plecat mai departe. Chiar la prima răscruce am înţeles că Dumnezeu ne-a salvat viaţa! Până ce am adunat pâinea, ne-a întrecut un autobuz de pasageri „Ikarus" şi s-a tamponat cu o automacara. A fost un mare accident. Toţi pasagerii au murit, iar noi am venit în regiment şi le povesteam tuturor, dar ei nu credeau. M-au chemat şi m-au întrebat: „Cum poate fi aşa ceva?" Eu le-am spus: „Aşa a fost! Dumnezeu ne-a salvat viaţa. El pe toţi îi iubeşte, nu numai pe noi". Atunci Dumnezeu s-a proslăvit. Apoi am fost arestat de tribunalul militar. La statul-major al corpului din or. Simferopol am fost la interogatoriu la procurorul militar. Acolo mi s-a spus conform cărui articol voi fi judecat. Pedeapsa — 3-7 ani. „îţi dau trei zile să te gândeşti. Dacă nu te vei lepăda de Dumnezeul tău, vei primi 7 ani".

       După interogatoriu am fost dus la Kerci. Au trecut trei zile. M-au dus la închisoare şi iarăşi mă speriau: „Aici vei sta!". Tot în aceeaşi zi m-au dus de acolo şi iarăşi mi-au spus: „Să te gândeşti trei zile". A trecut şi acest termen, au venit după mine şi m-au dus la Odesa. Au vrut şi acolo să mă sperie. Mi s-a dat ordin să pun piciorul într-o cameră de congelare pe 5 minute. Piciorul a îngheţat, cizma a devenit albă. Eu nu puteam să calc pe acest picior, deoarece el era cu totul îngheţat. Simţeam puţin durere. Atunci am început să mă rog şi piciorul s-a însănătoşit. Iarăşi mi s-a dat un termen să mă gândesc trei zile şi m-au dus la Kerci. S-a sfârşit şi acest termen. Atunci procurorul a spus: „Ne vom vedea în sala de judecată". Au venit după mine şi mi-au spus că mă voi duce la Simferopol. M-au aşezat în trenul „Simferopol-Irkutsk", în care era un vagon pentru arestaţi. Escorta era cu automate. M-au adus la Simferopol. Eu am întrebat: „Când va fi judecata?" Ei au spus: „Te judecă tribunalul militar. Chiar dacă va fi judecata, nimeni, nici chiar părinţii tăi nu vor veni aici. Te vom condamna la 7 ani, aşa că gândeşte-te: unde e mai bine — în armată 2 ani ori 7 ani la închisoare?" Eu am spus: „Las' să-mi dea 7 ani". Şi am fost dus într-o închisoare mare. Pereţii erau groşi, 2,5 metri, din piatră. Acolo am stat 10 zile. în fiecare zi ei mă mutau într-o altă cameră. Desigur, în una stăteam în picioare. De exemplu, în altă cameră era un scaun, puteai numai să stai şi să şezi. în a treia cameră era un pat, puteai să stai culcat şi era uscat. în a patra cameră picura apă rece de sus! în următoarea cameră-frigorifer: e frig-frig — poţi să îngheţi ş. a. m. d. Apoi am fost îmbrăcat într-un costum de cauciuc, care te strânge tare. Ei se uitau cât poate rezista un om. Au încercat. „Ei cum, te-ai gândit?" — mă întreabă. Şi mă strâng mai tare. Dar ei văd că omul nu mai rezistă şi îi dau drumul. Şi astfel s-a prelungit 10 zile.  Şefii au spus: „Vei sta aici 7 ani!" Eu am răspuns: „Dacă va fi voia lui Dumnezeu ca locul meu să fie aici, înseamnă că voi fi aici 7 ani, iar dacă nu, atunci a doua zi voi fi scos de aici". Aşa a şi fost: peste 10 zile am fost scos şi m-au dus înapoi la Kerci. Ultimul termen care i se dăduse lui Vanea să se gândească s-a sfârşit la 16 iulie. Dar, întrucât el rămânea credincios Domnului, în ziua aceea, după prânz, şeful unităţii Malsin V. V. cu un grup de persoane în haine civile i-a ordonat lui Vanea să meargă cu autocamionul său după ei. (Ucigaşii, după spusele martorilor oculari, au plecat spre locul execuţiei cu automobilul „Pobeda".) De mâinile lor a fost ucis scumpul nostru frate Vanea. La 19 iulie, când li s-a dat părinţilor corpul neînsufleţit al fiului, martorii oculari ai omorârii lui Vanea, „exprimându-şi compătimirea", au spus: „Moiseev a murit greu, el s-a luptat cu moartea, dar a murit creştin".

Din carneţelul personal al lui Vanea Moiseev,

lăsat la credincioşii din or. Kerci

înainte de moartea de mucenic

în vremuri grele-n clipa de-ncercare

Nu te-ntrista, o frate-nsingurat,

De ai mereu numai dureri amare,

Doar înainte mergi neîncetat!

Departe ţelul e — de spini ţi-i calea plină,

Nu te-ntrista, o frate-nsingurat.

Chiar şi când nimeni nu-i să te susţină,

Doar înainte mergi neîncetat!

Când defăimat eşti de cei răi, amice,

Nu te-ntrista, o frate-nsingurat,

Credinţa vie iar să te ridice,

Doar înainte mergi neîncetat!

De-i noapte grea în jur şi vreme rea se-abate

Nu te-ntrista, o frate-nsingurat,

Tu seamănă dreptatea şi ea-ţi va fi răsplata

Spre ţintă mergi, o, frate-nsingurat!